Author Archives: Alecu Racoviceanu

Nu e deloc cinstit că mai toți vorbim cu dulce nostalgie de clipele petrecute ”la sânul mamei”, dar aproape niciunul nu își amintește de ”burta lu’ tati”!

Foto> Andreea Marinescu

Pentru a suta oară, poate chiar a mia oară, m-am așezat la birou și am deschis folderul botezat pompos ”Jurnal de tătic”. Și tot pentru a mia oară, după câteva minute în care inspirația refuza să mă atingă cu aripa ei angelică, am împins laptopul, făcând loc telefonului pe care să mă joc, prefăcându-mă că am de verificat pe el lucruri importante. După ce vasul plictiselii mi-a dat peste margini de la poze cu pisici și flori îmbobocite, am tras din nou laptopul înspre mine. Atunci…
Mi-a inundat brațele, spațiul mic dintre mine și masa pe care era laptopul s-a umplut de puf. Apoi a urcat mai sus, spre față. Până să apuc să spun ”Sofi, lasă-l pe Tati că are treabă!”, smocul ei era tot ce mai puteam vedea din lumea asta largă. Dar nici nu-mi mai trebuia altceva.
Am inspirat din parfumul ei de curățenie și am împins inutilul computer ca să mă pot juca mai bine cu ea. Așa cum faci cum o păpușă. Doar că e o păpușă vie.
Cred că primul om de la care am aflat că păpușile vorbesc a fost bunicul meu. Eram doar puțin mai înalt decât calul din lemn pe care mi-l făcuse dintr-o buturugă, când a organizat o adevărată scenă de teatru în camera mea. Era un hol de trecere de la o cameră la alta a oamenilor mari, într-un blocușor de trei etaje de la îngemănarea Oborului cu Iancului, clădire dărâmată când a dat și peste noi strechea modernizării, a sistematizării din anii de după Marele Cutremur.
Blocul era la intersecția lui Mihai Bravu cu Dimitrov, rebotezată acum Ferdinand, și ascundea o parte din Liceul Iulia Hașdeu de privirile curioșilor care traversau orașul, venind de la cocheta Universitate în beția de culori și arome a Pieței Obor.
Păpușa din brațele mele s-a lăsat alintată, smotocită, după care s-a scuturat de mâinile mele și mi-a zis, pe un ton autoritar, cum poate forma numai îndelungul exercițiu pe funcția de ”prințesa mică a lui Tati”:
-Hai, că avem temă!
”Avem”, cred că toți cei care au copii știu, e un cuvânt foarte folosit la noi în casă: ”Avem de luat pâine!”; ”Avem un proiect la grădi cu primăvara!”. ”Avem” ăsta se traduce de obicei printr-un ”te miști mai cu talent, că nu cred că mai ai timp să termini ce e de făcut?”
-Și ce temă avem?
Atât a așteptat. A scos o foaie mototolită și a întins-o pe birou, încercând să o îndrepte cu mâna. În partea de sus am recunoscut scrisul doamnei educatoare. Cum să nu-l recunosc? Doar a fost și educatoarea Alecsiei, iar acum, când am văzut frumos rânduiți vreo patru „î” din ”i”, am avut și o senzație de dejavu.
Dar am uitat să mă prezint, pentru cei care ne-au uitat, normal, în astea 10 luni de când nu am mai scris pe blog. Sunt un personaj colectiv, niciun tată nu mai riscă să se dea drept ”persoană fizică”, format din: nevastă, Silvana, două fiice, Alecsia, 10 ani, și Sofia, 6 ani, Soacră, cu ”S” mare, socru, o pisică neagră tăciune, Mitzu, o broască țestoasă, Vasile, pe care-l bănuiesc a fi tot femelă, și un tată apărut în viața ăstora de mai sus doar ca să-și noteze impresiile. Mă numesc simplu, ”Jurnal de tătic”, dar puteți să-mi spuneți Tati.
-Avem de făcut litera asta. Patru rânduri.
-Așa și?
Și-a dat capul pe spate și m-a privit cum numai ea știe.
-Bine, face Tati o literă, să vezi cum și apoi le faci tu. OK?
Am luat un pix și am caligrafiat cum am putut eu mai bine un ”î”. Învățătoarea mea, dacă o mai trăi, ar fi mândră de mine. Orele de caligrafie își cereau acum, după zeci de ani, răsplata.
Dar Sofia a luat foaia, s-a uitat la ea atentă și a clătinat din smoc a nemulțumire:
-Tati, nu prea seamănă…
Am luat din nou pixul și am mai făcut trei litere, mai atent la fiecare mișcare. Deja primul rând se apropia de final.
-Hai, acum termină tu aici, mi-a ordonat păpușa vorbitoare.
Am mai înșirat trei ”î-uri”, cam pe grabă, recunosc.
-Tati, nu ies cum trebuie. Se supără doamna. Mai încerci?
Supărarea doamnei e un motiv destul de serios ca să nu las pixul din mână până nu am mai umplut o jumătate de rând. (mai mult…)

Foto Alex Mazilu

A trecut prima zi din evaluarea națională pentru clasa a doua. Nu vă spun cum e Alecsia, pentru că am fost instruiți în fel și chip să nu punem presiune pe copil, să nu îl stresăm. Dacă e să respecți toate sfaturile ”inspiraționale”, toate poruncile de ”parenting” și toate îndemnurile ”motivaționale” ajungi să nu mai vorbești de școală cu copilul tău!
În fine, reiau ideea: a trecut prima zi din evaluarea națională pentru clasa a doua și eu și Silvana ne simțim pregătiți! De fapt, la câte teste pregătitoare am văzut, am rezolvat (pe șest, să nu mă prindă nevastă-mea, dar, na, nu rezistă un tată la rugămințile fetei!) la câte o fi rezolvat și Silvana fără știința mea (deh, inimă de mamă!) ne putem considera gata să promovăm într-a treia!
Cum unul dintre subiecte a fost să descrie părinților experiența de la un concurs de dans, vreau să vă demonstrez că pregătirile nu au fost în zadar.
Așadar, în vacanța de 1 mai, în casa bunicilor din Bucovina…
Cum anul ăsta am avut într-o singură săptămână, de-a valma, iarnă, primăvară și vară, toate florile au explodat deodată, speriate că trece vremea și nu apucă să-și facă datoria anuală. Uite așa se explică de ce ultimele narcise se înghesuie în lalele și panseluțe, țesând un covor cât e grădina de lungă, nelăsând petalele și florile de magnolie sau liliac să cadă direct pe pământ. Iar în spate, înspre lunca Moldovei, merii, cireșii, perii, prunii și vișinii au înflorit și ei deodată, ca și cum nu are fiecare data lui bine stabilită din vară la care să dea în pârg și e vreo cursă care să ajungă primul în oala de compot.
Până și pisicii zac fiecare pe unde și-a găsit un loc umbros. Oameni și animale zac loviți în moalele capului de soarele Bucovinei, puternic ca o copită de bour. (mai mult…)

Foto Alex Mazilu

Miercuri, 18 aprilie, 2018. Îmi pârâie telefonul și mă anunță că m-a ”tăguit” nevastă-mea într-o postare. O citesc și rămân cu gura căscată.
Imediat am căzut pe gânduri: o fi de bine sau de rău ce scrie Silvana acolo? Că e adevărat pot să confirm cu mâna pe inimă, atâta cât mi-a mai rămas nedată. Și în paginile acestui Jurnal am scris de câteva ori că, de când am două fete, sunt în căutarea unei lumi care să aibă două ”luni” pe cer, ca să le pot dărui fără să am scandal în casă. Am mai scris și că ele, la 9 și 5 ani, mă cunosc atât de bine încât mă joacă pe degete. Dar recunosc și că nu mă deranjează.
Iată postarea Silvanei: (mai mult…)

Pentru cei curioși de motivul pentru care deschid această filă de Jurnal cu o poză cu o capră cu țâțe negre și trei picioare vă anunț că în imagine nu e o capră cu țâțe negre și trei picioare. Chiar dacă așa pare. Explicația e mai jos.
”Adevărata binecuvântare a sărbătorilor Paștelui o simți mai bine dacă ești înconjurat de oameni dragi!” Asta i-am spus soacră-mii când i-am lăsat fetele în grijă și am plecat singur cu nevastă-mea.
A apucat să ne umple un sac cu mâncare și, când să ne ureze ”distracție plăcută”, biata femeie a văzut că vorbește deja singură.
Ultimele două zile de vacanță le-am petrecut toți patru în liniște, Sofia și Alecsia la bunici, unde e o adevărată competiție națională a răsfățatului, iar noi acasă, fiecare cu bolul lui de floricele și cu ochii în ecranul personal, urmărind toate filmele pe care în ultima perioadă le întrerupeam din cele mai variate motive, de la ”Cum poți să te uiți la crimele alea, nu vezi că sunt fetele în cameră?” la ”Tati, pune Obladi!”
Aveam oricum toți tolbele pline de amintiri frumoase din cele câteva zile petrecute împreună.
Prima a descris-o Silvana perfect pe pagina ei de Facebook și o voi ”fura” ca atare. E dela ”coada” la spovedanie pe care toate trei au suportat-o cu stoicism și, așa cum fac mereu, cu foarte mult râs:
”În această dimineață, Alecsia s-a spovedit pentru prima dată în viața ei lungă de până acum … 9 ani ! Ieri am stat de vorbă puțin despre asta, am asigurat-o că secretele pe care le va spune vor fi între ea, duhovnic și Dumnezeu și că cel mai important va fi să nu mintă…
Buuuun! Cu “lecțiile” astfel învățate, hotărâte, am plecat azi cu Alecs și Sofi la biserica noastră. Tot drumul, Sofi (5 ani) era stresată.
“Mami, eu nu vreau să mă spovedesc ! Clar!”
Îi explic că ea e încă mică și se va împărtăși fără spovedanie și că doar Alecs va face asta…
“Mami, eu nu îi spun secretele mele Părintelui!”
Ok.
La biserică, rând mare de așteptat. Stăm cuminți, cu capul acoperit, încet, până ajungeam și noi.
Așteaptă Sofi stresată toată…
La un moment dat, își trage hotărât baticuțul de pe cap și îmi zice:
“Mami, eu plec acasă ! Dacă mă spovedește din greșeală ? Ce fac ? “
“Cum din greșeală Sofi? “
“Da! Dacă face Părintele o magie de la Dumnezeu și vorbește gura fără mine toate secretele mele ? “
“Sofi, nu se poate asta ! “
“Mami, cel mai bine, știi ce fac ? Nu mă uit în ochii Părintelui deloc ! Ca să nu îmi transmită magia !
Povestea asta cu așteptarea a durat cam două ore. Erau mulți copii și m-a bucurat asta. Păstrăm credința mai departe.
P.S. Totul a fost mai plăcut atunci când a apărut din întâmplare Andrei, unul din prietenii preferați ai Alecsiei. Un băiețel cuminte și delicat astfel încât, “acasă la Dumnezeu” era de-a dreptul”simpatic”. Dacă nu le era foame, ar mai fi stat un pic! Felicitări părinților lui! A fost o surpriză plăcută să îi întâlnesc acolo !
P.S.1. Sofi avea puțină dreptate… în Piața Iancului sunt cel puțin 2 biserici cu 5 preoți magici… cu priviri blânde, calde, blajine, cu zâmbetul pe chip, atât cât să îți inspire curaj și speranță, cu fruntea plecată întru smerenie pură, cu energia “magică” a credinței …
P.S.2. Nu știu dacă Alecsia va alege să păstreze același duhovnic la care în următorii câțiva anișori se va spovedi … și când va fi mare, și va decide singură asta ! Cert este că e preotul care i-a citit Sfânta Taină a Botezului și care a scăldat-o în Casa lui Dumnezeu… Când îi povesteam azi asta, se uita cu ochii jucăuș la mine rușinată… “Vai mami, m-a văzut dezbrăcată Părintele ?” “Da, mami, te-a văzut! Erai doar o mogâldeață de omuleț pe-atunci!””
Nu știu ce secrete poate ascunde Sofia la nici 6 ani de nici Dumnezeu nu poate să le afle, dar să notez ce s-a întâmplat cu o seară înainte. Știindu-mă neîndemânatic la încondeiat, am spus că voi orna salata a la boeuf, preferând să iau asupra mea această responsabilitate, mai ales că salata urma să o luăm cu noi la bunici, să o ”sacrificăm” după slujba de Înviere. (mai mult…)