Bine ai venit acasă, Sofia!

După ce mai bine de o lună te-ai plimbat prin locuri pe care n-aș fi vrut să le cunoști vreodată și ai trecut prin întâmplări ce n-ar fi trebuit niciodată să le trăiești, astăzi vii acasă. Iar eu – în loc să mă agit ca o muscă fără cap, să agăț ghirlande cu ”Bine ai venit!” prin casă, chiar dacă știu că ești prea mică să le vezi – stau, cu o țigară-n mână, privind în gol și mă gândesc că ești puternică precum firul de iarbă care străpunge asfaltul turnat tocmai pentru ca el să nu iasă. Înainte de a apuca eu să te învăț orice, mi-ai dat tu o lecție.

Și apoi îmi dau seama că de acum lumea mea va avea doi sori care să eclipseze soarele la care ne încălzim toți, că de aici înainte trebuie să dăruiesc două luni de pe cer, că ”minunea lui tata” devine ”minunile lui tata”, că toate gândurile care mă făceau să lăcrimez de bucurie se vor dubla de acum.

Și spre sfârșitul țigării îmi dau seama că urmează iar să mă cert cu Dumnezeu, nevastă-mea și soacră-mea de câte ori vei plânge că îți iese un dințișor pentru ca apoi să mă împac cu fiecare pe rând, rugând pentru iertare, când vei chicoti fericită că ai uitat durerea pe care nimeni nu a știut să o descrie vreodată.

Mă văd cum, la o partidă de cărți, discuțiile despre muzică și femei cu vechii parteneri sunt înlocuite cu eternele comparații despre ce se învață acum și cum era pe vremea noastră.

Și deodată un Făt Frumos se oprește la poarta noastră să-și adape roibul din jarul nostru iar eu brusc nu mai sunt Moș Nicolae, Moș Crăciun, pământul în care îți pui grâul aducător de speranțe, nici usturoiul care te apără de monștrii nopții, nici măcar sfrijitul ăla de Superman. Și devin un zmeu, în luptă cu orice dorință a ta, dar lupta cu eroul tău se termină înainte de a ne băga unul pe celălat până la brâu în pământ… mă înmoi și apoi, la sfârșit, într-o noapte, cu o țigară-n mână, mă holbez la un costum croit parcă după cel purtat cândva de mine ca ginere, dar mai larg, mai clasic decât trendy și mă pomenesc gândindu-mă că nu aș fi cunoscut niciodată acel amestec de amărăciune și împlinire dacă tu n-ai fi fost puternică precum un fir de iarbă…

Și poate te-aș veghea în ultima noapte acasă și ți-aș vorbi așa:

Jimmy Dean  – To a Sleeping Beauty

PS Poate că unii preferă să țopăie cu ochii-n lacrimi pe Fetele lu’ tata, dar piesa lui Jimmy Dean cred că descrie mai bine cum tații de fete reușesc să rămână toată viața doar… tați de fete.

Dean, cântărețul, merită câteva cuvinte. Lansat la jumătatea anilor ’50, el s-a încăpățânat să nu-și schimbe numele în ciuda asemănării cu al ”rebelului fără cauză”, James Dean. Asta nu l-a împiedicat să lanseze hituri country, să joace în producții de televiziune sau cinema și chiar să conceapă rețeta cârnaților Dean care i-au adus o avere. A murit în 2010, explicând răbdător că numele său e doar o coincidență cu al ”Gigantului”.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.