Cum un copil l-a făcut de râs pe Moș Crăciun

De cum a intrat în camera unde era bradul și-a dat seama că singurul lucru de sub crengi care-i purta numele era un plic. Lunguieț, destul de umflat, ca alea de la Fisc.

”Bani. Poate sunt bani. Da, poate că au zis să îmi aleg eu ce-mi place și au stabilit și un plafon de cheltuieli.”

Toți ceilalți aveau pachete mai mari sau mai mici. Sau pungi, prin care ghiceai ce ascund. Uite, Sofia are un cal, din ăla care se balansează într-un galop spre nicăieri. Alecsia are o chitară. Gâtul ei răzbate punga, semn că Moșul citește totuși scrisorile de la copiii cuminți.

Silvana are un pachet numai bun să țină cutiuța unei bijuterii, un inel mai mare, sau poate un colier, încolăcit asemenea unui șarpe ce-și arcuiește vertebrele în așteptarea prăzii.

Doar el avea un plic.

”Poate e un voucher. Spa? O excursie. Păi cum excursie? Ce ăsta e cadou doar pentru el sau e depozitarul unui dar colectiv? Bun și așa! E de luat, nu de dat!”

Și apoi au cântat și au spus poezii. Și un vecin mai gras, cu barbă lungă și albă din vată le-a dat cadourile. Pe el l-a pus – așa, de al dracului – să mai spună o dată Cățeluș cu părul creț înainte de a-i da plicul.

Și a urmat zarva deschiderii cadourilor. Căluțul și-a început aproape imediat galopul static. Chitara a gemut a durere, corzile simțind parcă începutul unui lung drum spre a învăța, drum la capătul căruia nu aveau cum să ajungă întregi. Colierul și-a destins vertebrele și a prins ca pe o hrană gâtul Silvanei.

Rușinat de cadoul lui, s-a tras deoparte ca să-l deschidă. La adăpostul gălăgiei celorlalți, a scos o foaie împăturită pe care cineva – mai mult ca sigur un bărbat – scrisese câteva rânduri, cu grijă, cu o caligrafie ce o credea pierdută odată cu cei de școală veche. S-a tras și mai departe și a citit.

poza vineri 27

Dragul moșului,

De obicei nu scriu scrisori, cele mai bune răspunsuri fiind dacă aduc sau nu anumite daruri. De data asta am zis să îți scriu câteva rânduri pentru că eu cred că ai ajuns la o vârstă la care ai putea să nu mai crezi în Moș Crăciun, spiriduși sau reni cu nasul roșu. Sau, dacă tot crezi, pentru că altfel nu te-ai uita an de an cu ochii măriți spre sacul meu, pune mâna și anunță-mă cumva ce îți dorești. Altfel rămâi veșnic pe lista cu ” pușculițe, căni de cafea, cravate”.

Eu aflu ce își dorește fiecare și pot apoi să le inspir celor care-i iubesc să ia un anume lucru. Mai mult… aș vrea, dar nu se poate.

Deja cred că nu vrei nimic, știi tu, ”copilul care nu țipă…” Ba chiar și din scrisorile celorlalți din casă – da, da, ce te miri? Toți îmi scriu, doar tu nu – aflu că ai nevoie doar de … sănătate. Pentru asta trebuie să te adresezi unui medic. Sau s= te lași de fumat.

Așa că astăzi nu primești nimic, poate cel mai straniu mod de a afla că eu – visul copiilor – exist. Ho ho ho!

Moșul

Ținea foaia în mână și zâmbea. ”Cam ciudat Moșul ăsta.” Se joacă de-a Luna Nouă pentru care fiecare dorință e împlinită exact cum e spusă și Pronia nu adaugă și nu scoate nimic. Un pic răutăcios, dar bănuia că are o muncă destul de stresantă, așa că e scuzabil.

poza vineri 27

A observat după aceea că din zarva din casă a dispărut un zgomot. Chitara tăcea. Alecsia o lăsase deoparte și a venit la el cu un pachețel în mână. ”Tati, la grădi am făcut daruri ca să-l ajutăm pe Moșul. Ăsta e al tău!”

Liniștea se lăsase peste casă. Corzile avuseseră dreptate. Erau rupte și nu vor știi niciodată dacă la chitara aia va cânta cineva sau nu. Caluțul căzut într-o rână își încetase legănatul. Colierul zăcea pe masă, semn că undeva în casă dispăruseră de pe pradă și celelalte accesorii. Poate chiar îl aștepta și nu înțelegea ce-l reține tocmai azi, când se încheie Postul.

Mototolise, de emoție, o bucată de hârtie albă ce ar fi trebuit să fie capul unui om de zăpadă, cam zâmbăreț la ce viață efemeră avea și la ce morcov noduros folosea drept nas. În dreptul gurii avea pictată o pipă, semn clar că darul îi era adresat lui și numai lui.

Se gândea la strania enigmă din acea seară. Scrisoarea din mâna stângă spunea că Moș Crăciun există, iar capul lui Frosty din dreapta spunea că bătrânul care scrisese era un mincinos. Dar Frosty era el însuși un miracol de Crăciun.

Ah, Doamne, cine să-i înțeleagă pe bătrâni stresați și pe copii minunat escroci sentimentali!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.