De ce eu, Stăpâne? Rugăciune arogantă

Moto: Când am început acest text mă gândeam la doi mari dispăruţi, acum mă gândesc la 3. Sunt convins că există undeva un Paradis al creatorilor unde ajung sufletele mari după ce trec prin Purgatoriul ce începe, pentru prea mulţi dintre ei, încă din timpul vieţii. Şi mă mai gândesc cum privim, de exemplu, Coloana Infinitului fără să ne mai pese de naşterea, viaţa sau moartea lui Constantin Brâncuşi, ci vedem doar cum bucăţi identice sunt prezent, devin trecut şi se înlănţuie spre a fi viitor, ca o funie cu noduri pe care urci. Aşa va fi şi cu “Totuşi Iubirea”, “Iubiţi-vă pe Tunuri” sau “Rugă pentru Parinţi”. Dumnezeu să îl odihnească pe Adrian Păunescu pentru că în prea scurta lui viaţă s-a obosit mult încercând să devină tot mai mare!

Sfârşitul programului de seară era acelaşi. Se retrăgea câteva minute în altă cameră şi deschidea Biblia veche primită de la bunicul său. Egoist, închidea în urma lui uşa spre familie, spre serviciu, spre ziua ce se încheia. Cartea bătrână se tocise doar la o singură pagină, unde o deschidea mereu, Matei 6. Nu avea respect, citea în picioare, foindu-se prin încăpere, uneori fumând. Gândurile lui se îndepărtau cât puteau de “teoremele” studiilor teologice, îi repugna să îi spună alţii ce e de făcut şi se căia, niciodată îndeajuns, pentru primul păcat, aroganţa. “Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău…”. Tata, îl deranja cuvântul ăsta, nu pentru că nu accepta că are un Creator, ci pentru că el îl obliga să vadă în toţi ceilalţi nişte fraţi, surori. Nu reuşise niciodată să dăruiască destulă iubire aproapelui cât să îl convingă pe acesta să răspundă la fel. Şi atunci se enerva, se simţea trădat, nedreptăţit, lovea. Apoi îi părea rău, medita şi apoi lovea din nou. E clar, începutul rugii trebuia să îl mai citească până îi va deprinde învăţătura. Mâine seară.

Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…” Ce traducere? Adică împărăţia Lui e vie sau să vină peste noi? Dacă e vie, atunci probabil că e şi ea supusă greşelilor, păcatelor, poate şi conştientizării lor, mântuirii. Adică e umană şi noi suntem după chipul şi asemănarea Lui sau poate Îi semănăm în sensul că avem în noi tot ce ne trebuie pentru a deveni după chipul şi…? Să se pogoare asupra lumii în care trăim? Să vină, nu are decât! Bine că nu s-a pogorât cât era el mai tânăr, nu ar schimba nimic din dezmăţul de tinereţe, energia şi iubirea irosită aiurea pentru o viaţă între nouri, îngeri asexuaţi. Până şi căinţa, acum, când le rememorează, I se pare dulce. Poate că puţină muzică, în surdină, nu va trezi restul casei…

Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi…” Aici avea o vorbă, ok, pâinea ne-o dă El, dar pentru tot restul trebuie să ne zbatem noi. Nu putea concepe, înţelege schimnicia, îl durea asta uneori, alteori îl motiva şi avea destul şi pentru asta Îi mulţumea lui Dumnezeu.

Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…” Asta îl speria, nu îl păştea prea mare iertare dacă ea e la “barter” cu ce a făcut cu greşiţii săi! Se vedea bătut, falimentat, umilit. Nu e ok! De aceea, şi prefera apelativul “Prea Milostive” în locul celui de “Stăpâne”, parcă îi mai dădea o şansă.

Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău…” Zâmbea mereu la versul asta. Ispitele, hm, viaţa fără Ele ar fi un uriaş deşert, plictisitor, obositor, fără nici o oază, sau măcar o fată morgana, spre care să alergi. Iar izbăvirea de cel rău… nu o poţi face decât lăsându-te pradă lui şi apoi să încerci să scapi din braţele lui. Sigur, nu de la început, ci când te ostoieşti sau când vezi alt “rău” tentant.

Deodată auzi un fâşâit din camera de alături. Muzica! Poate era totuşi prea tare. Se duse acolo şi a stat puţin în uşă, până privirea i s-a obişnuit cu întunericul. A văzut doi ochi uriaşi cum îl priveau fix dintre poneiul şi ursuleţul de pluş. Nu plângeau, parcă se bucurau. “Tati? Bubu?” Zâmbi. “Bubu, prinţesa lui tata, hai nani.” Ochii se închiseră ca la o comandă. Ieşi încet, din secvenţe ca asta înţelegea mai mult despre Dumnezeu decât din o mie de cărţi.

Revenit la carte citi “Că a Ta este împărăţia şi puterea, şi slava în veci…” Asta înţelesese deja pe pielea şi inima lui, pline de cicatrice apărute de câte ori nu pricepea sau se făcea că nu pricepe. Lecţii de teologie primite de la cuvintele, gesturile sau armele inamicilor, iubirilor trecute. Nu înţelegea perfect învăţătura din rugăciune, dar o va citi şi mâine, va persevera, şi perseverenţa e una dintre căile spre mântuire. Ultimul cuvânt, “Amin”, închise cartea şi se duse să se culce.

P.S.: “Why Me Lord” e scrisă, în 1972, de Kris Kristofferson, într-o perioadă în care mulţi eroi ai perioadei hippy regăseau cumpătarea şi se căiau pentru excesele hedoniste sau halucinogene. Pentru el, aşa cum avea să mărturisească mai târziu, era şi mai greu. O pierduse pe Janis Joplin şi prea repede o găsise pe Rita Coolidge, noua iubire părându-i uneori un păcat, motiv pentru care s-a şi încheiat cu un divorţ de răsunet.

 “Why Me Lord” a cucerit prin modul absolut bărbătesc în care un om se poate ruga şi mulţumi Creatorului său pentru tot ce a primit, bun sau rău. E o rugăciune ce se spune în picioare, nu în genunchi, stând ferm, nu dansând ca în muzica gospel, privind drept în ochi, dacă se poate spune aşa, o icoană, lucru de neînchipuit până atunci. E o manifestare nu a slăbiciunii umane, cum suntem uneori tentaţi să vedem rugile, ci a forţei ce o poţi obţine comunicând cu El.

Johnny Cash a cântat piesa în anii ’70, devenită un succes în versiunea lui Kristofferson, şi a vrut să o includă şi pe albumul său din 1981, The Baron. Producătorul Bill Sherill a gândit o combinaţie de excepţie pentru această melodie, un duet inedit cu Ray Charles. Acesta a acceptat să fie “vioara a doua”, făcând acompaniamentul la pian şi backing vocals. Caseta cu imprimarea nu a mai fost folosită pentru că managerii lui Cash nu au crezut în succesul ei. În 2010, caseta a fost găsită într-un depozit din New York de o femeie ce a cercetat corespondenţa dintre Cash şi Charles şi a aflat de înregistrare. Mergând pe firul poveştii, în martie, femeia a dat de ea cu ajutorul unui bătrân inginer de sunet. Ea este acum cuprinsă într-un album cu mai multe înregistrări inedite făcute de Charles, lansat în această toamnă. Acum o ascultaţi şi voi şi poate măcar pentru o secundă vă imaginaţi privind o icoană drept în ochi spunând, doar ca să Îi reamintiţi, “Iisuse, sufletul meu e în mâinile Tale!”.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

7 Responses to De ce eu, Stăpâne? Rugăciune arogantă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.