Un copil poate să-ți doboare mândria în câteva secunde…
În mașină suntem eu, Silvana și Alecsia. La 7 ani, subiectele de discuție răsar ca florile din asfalt. Adevărul e că, atunci când traversezi Bacăul, nici n-au de unde altundeva să răsară florile.
-Tati, tu ai fost aici soldat?
-Da, acum…
-Și de ce nu ai rămas soldat? Cred că erai frumos.
În mod normal, cuvântul ”erai” m-ar fi deranjat, dar din gura Alecsiei suna ca un compliment. Pe de altă parte, ce rost avea să-i explici unui copil cum era cu ”teriștii” și cu ”apeviștii”?
-N-am rămas militar pentru că altfel nu o mai cunoșteam pe mami.
Asta i-a plăcut Silvanei, am văzut cum zâmbește, dar nu și-a luat ochii de la drum. Știți că ea e șoferul familiei. La propriu și la figurat.
-Și aș fi avut alt tati.
Într-o familie în care procentul fetelor este de 90% e greu să explici rolul definitoriu al genei masculine, am lăsat-o pe Alecsia să privească în liniște orașul care trecea pe la geamul ei. Ce rost are să-i explici unui copil că bărbatul are rolul său în apariția vieții?
-Da, și dacă tati se căsătorea cu ( a spus numele unei prietene de-a Silvanei) avea 4 copii. Sau dacă se căsătorea cu doamna (alt nume de cunoștință de-a noastră) avea 9 copii!
Alecsia nu se mai oprea, pe rând eram accesoriul inutil al mai multor familii, formate din doamne și copii.
-Alecsia – am intervenit – dar nu crezi că poate mami cunoștea alt bărbat, poate nu așa de bun ca mine, dar un bărbat totuși, și avea alți copii? Poate mai cuminți decât voi.
A urmat un moment lung de tăcere. A durat ceva până ce vocea Alecsiei a răsunat din nou.
-Tati, eu mă bucur că nu mai ești soldat.
PS Din povestea asta lipsește Sofia. O să vă spun de ce, unde e și de ce ne e atât de dor de ea că ne uităm la pozele cu ea. Și lăcrimăm.
Va urma…
