Jurnal de tătic. Rahaaaaan! Taci, mă, că scoli copiii!

Îl țineți minte pe Rahan?
Care Rahan? Vor întreba ăștia mai tineri.
Să nu vă fie rușine, ăstora care ați învățat franceza ca să înțelegeți ce scrie în Pif! Răspundeți răspicat:
Care Rahan, măi mucosule? ”Fiul vremurilor sălbatice”, care-i salvează și instruiește pe ”cei care merg în picioare”! Mânuitorul cuțitului din fildeș, care spintecă fiarele preistoriei și păstrătorul colierului cu 5 gheare, câte una pentru fiecare trăsătură a unui caracter de piatră, curaj, loialitate, generozitate, tenacitate și înțelepciune!
Am luat una dintre vechile reviste, purtând poate încă praf din copilăria mea, și m-am gândit ca atunci când fetele îmi vor cere să le citesc o poveste să le port în lumea visurilor din vremea mea…
Nu a durat mult și au văzut coperta viu colorată. Seara, ghemuite în mine, au început să răsfoiască paginile pline de desene. Eroul blond tocmai pusese ochii pe unul dintre leii cu colți ca niște pumnale, ”gorak”:
-Și Rahan s-a hotărât atunci să omoare ”gorakul” fioros…
-Tati – mi-a spus Alecsia, oprindu-mă să dau pagina mai departe – mai sunt gorak din ăștia?
-Golan… a zis și Sofia, încercând și ea să pătrundă tainele poveștii.
-Păi, nu mai sunt, acum sunt lei, tigrii, pantere, pisici.
-I-a omorât Rahan pe toți?
Fetița și-a micșorat brusc ochii a lacrimi.
-Rahat… punctă și Sofia, brusc amuzată de descoperirea făcută despre numele eroului copilăriei mele.
-Cum ar fi Mițu…

jurnal 39

-… ultima pisicuță și vine și o omoară…
-Mișu… Sofia mi-a arătat ”gorakul” casei noastre.

Nu am mai apucat să răspund, fetele au izbucnit în lacrimi și au plecat de lângă mine, aruncând cât colo revista.
Nu m-am supărat. Sau, mai exact, mi-a trecut repede. Nu merita Rahan să mă cert cu fetele și, mai ales, cu ”gorakul” care se tăvălea la picioarele mele…
PS Nu știu de ce ne încăpățânăm să determinăm copii să le placă aceleași lucruri ca nouă. Parcă vrem să ne asigurăm că anumite trăiri fac și ele parte din ADN-ul lor, că lăsăm un film, o carte, o rețetă de ciorbă ca zorzoane ale moștenirii genetice. O prostie!
Totuși trebuie să recunosc, mama reușise asta cu mine în ceea ce privește muzica și filmele. Făcuse rost de legitimații la ARLUS și Cinematecă și rezonam la amintirile ei din adolescență când vedeam un film cu Gerard Philipe sau Jean Marais… deși copilăria mea era marcată de moda culturiștilor cu mitraliere. Citeam și Vicontele de Bragelonne, ba chiar datorită ei am descoperit în adolescență marii autori de policier noir. Mai târziu gusturile noastre s-au despărțit, dar mi-a plăcut să-i ”văd” adolescența, citind sau urmărind un film și trăind fiorii poveștilor… cam siropoase, pe gustul meu.
Cu Tarzan nu a reușit mama să mă convingă, îmi plăcea Rahan. Poate că primul era ”frumos”, dar al meu era ”mișto” și trebuia să mă gândesc la faptul că nu e ”cool” să omori animale, acum când vrem să ne învățăm copiii să nu strice și mai mult natura ce ne-a mai scăpat din gheare.
Acum pasul de la o generație la alta e mult mai mare, ce îmi amintesc eu ca fiind ”mișto” când eram de vârsta Alecsiei, 6 ani, nu mai e ”cool” deloc. Sincer? Nici nu știu să umblu la unele jocuri care-i plac ei!
Așa că… Taci, ”fiu al vremurilor sălbatice”, că-mi trezești fetele din visare cu al tău Rahaaaaaaaaaaaan!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.