Ușa dormitorului s-a deschis ca izbită de valuri și imediat a intrat lumina lunii. Ca un mosor de beteală s-a răsfirat pe podea, până la picioarele patului. Pe buclele catifelate călăreau două umbre care – până să zici ”Hei, de ce nu sunteți în pat?” – s-au cățărat peste pături și trupuri înlemnite de părinți și s-au așezat direct pe perne.
-Tati, trebuie să-ți spun!
Eu n-am apucat să spun ceva, că Silvana s-a ridicat deja în capu’ oaselor, a prins lumina și atunci am văzut că pe pernele noastre stăteau Alecsia și Sofia, plus o pleiadă de plușuri.
-Ce să-mi spui, Sof? De ce nu dormi?
-O iubesc pe Elsaaaaaa!
-Și eu!
-Și eu!
Era un ”și eu” în plus. Două voci de copil și una de bărbat trezit din somn.
Silvana a prins amănuntul.
-Cum adică ”și eu”?
-Păi, Mami, și eu iubesc pe Elsa…
-Taci, Alecsia, nu de tine era vorba. Tati, cum adică ”și eu”?
-Păăăi…
Nu m-a lăsat să termin. A stins lumina, s-a întors cu spatele la noi și a tăcut. Suspect. Fetele s-au ghemuit pe pernă și m-au împins până ce aproape m-au dat jos din pat. Nu am mai așteptat un ghiont, m-am dat singur jos din pat.
Înainte de a ieși din dormitor am mai încercat:
-Să vezi…
-Taci, dormim toate!
Când închideam ușa, sfâșiind beteala de lumină, am auzit un: ”Auzi! Și eu!” Suna ca un oftat sau ca ca o dojană. Dar poate mi s-a părut.
În bucătărie, la pipa păcii cu mine, am recapitulat secvența și am repetat cu voce tare: ”Și eu o iubesc pe Elsa!” Și, cum pipa nu te întrerupe niciodată, i-am explicat ei:
Frumușică foc, albă și galbenă ca o prăjitură cu ciocolată albă și înghețată de vanilie, femeia asta m-a ajutat să petrec două ore și jumătate minunate. Totuși, nu am văzut-o niciodată. Doar în poze.
Sâmbătă după-amiază, pe la 5, fata asta își retușa machiajul, poate-și potrivea coada din păr închipuit pe lângă decolteu. Eu umpleam o pipă, deschideam ușa de la balconul sufrageriei și lăsam frigul de afară să alunge până și ecoul țipetelor și chicotelilor fetelor care se aranjează să iasă în oraș.
Elsa urma să-și înceapă spectacolul feeric la Sala Palatului, eu mă pregăteam să savurez două ore de singurătate.
De pe cel mai bun loc de pe canapea – în fine, al doilea cel mai bun loc, că pisica nu am clintit-o – mi-am întins picioarele și am pornit televizorul. Canalul de desene s-a spulberat, lăsând ecranul liber pentru cai, cowboy, indieni, diligențe.
Frumoasa prințesă dansa, cânta, făcea reverențe dulci când miile de copii o aplaudau. Eu fumam, priveam, mâncam mere și lăsam cotoarele pe măsuță. Elsa se rotea. Eu mi-am luat tartine cu salam. Elsa îngheța regatul. Eu am testat mustul de căpșunică.
Elsa mulțumea pentru ultimul val de aplauze. Eu terminam filmul. Elsa făcea poze cu copiii. Eu începeam să strâng. Elsa s-a așezat în cabina ei, și-a scos pantofii și a oftat. Eu închideam ușa și împroșcam dintr-un spray cu miros de iasomie. Elsa se desfăcea la rochie, eu deschideam ușa. Fetele au năvălit în casă, entuziasmate de muzicalul Frozen! Liniștea s-a dus ca și cum n-a fost…
Cum să n-o iubesc pe Elsa, dacă, după luni bune, datorită ei am văzut sâmbătă seara un western. În tihnă… Și o mai iubesc pentru ceva, stelele din ochii fetelor.
P.S. Fetele – toate trei, adică și Silvana – s-au întors entuziasmate de la spectacolul Frozen – Regatul de Gheață.
