Am plâns de fericire când a murit Ceaușescu. Și nu regret nici o secundă asta

Ca în fiecare an văd și acum deja tradiționalele văicăreli că ”a fost asasinat comandantul suprem”, amintirea păcatului ”crimei din ziua de Crăciun”, bocetele virtuale la pozele cu ”nea Nicu” și ”coana Leana” cu mutrele ciufulite de gloanțe.

Mă înfioară acest lucru și poate că el se întâmplă din cauză că mai mulți ca mine tăcem de 30 de ani, lăsând cu bun simț să curgă bocetele fără a tulbura durerea cuiva sau poate tăcem din decența ascunderii sentimentelor adevărate pe care le-am avut într-o seară de Crăciun acum trei decenii.

Ăsta e un blog, un loc de spovedanie lipsită de Taina Iertării, un loc unde-mi pot pune sentimentele pe tavă, fără a implica pe nimeni altcineva.

Așa că…

Văd acuma o mulțime de eroi care au făcut și au dres la Revoluție. Dacă e să-i numeri după statusurile de Facebook, în piețele din toate orașele României ar fi ieșit încă din 21 decembrie milioane de oameni. Toți ascultau Europa Liberă și Vocea Americii, discutau pe la colțuri despre ce se petrecuse la Timișoara și erau gata de lupte de stradă.

Sper că nu sunteți decelebrați ca să credeți asta! Numărul celor care îndrăzneau – da, ”îndrăzneau” e termenul perfect – să asculte posturile occidentale era infim, mulți din cei pe care îi auziți acum spunând doct cum au simțit ei vântul schimbării nici nu aveau aparate de radio cu ”unde ultrascurte”, ca să poată prinde aceste posturi.

Știau de schimbările din Europa de Est, însă, pentru că vedeau la posturile sovietice, în special din Moldova, rockeri ”la liber” pe micile ecrane, filme cu cowboy, ceea ce la noi nu mai găseai decât pe videocasetele trase prost și dublate de eterna Irina Margareta Nistor. Alții aflau, tot pe calea undelor, de la bulgari ce înseamnă schimbarea asta sau de la sârbi.

Fronda tinerilor, specifică vârstei, o simțeai la spectacolele studențești, unde, însă, publicul era restrâns la cei din comunitate. Am simțit pe propria piele ce însemna să te riști să bagi o ”șopârlă” în textele de brigăzi artistice sau ale ”montajului literar-artistic”. Urmau verificări, ”critici constructive” în ședințele UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România) sau riscai exmatricularea. Te urmărea și Securitatea? Normal.

Mâncarea lipsea, nu lipsea abundența, lipseau produsele de bază, sau cine le avea trecea printr-un șir de umilințe inimaginabile astăzi. Cozile unde te depersonificai, erai o ”sacoșă” lăsată la rând, aprovizionarea de la rudele de la țară, luatul ”pe sub mână” de la ”semi-zeii” perioadei, măcelarii, tarabagii din piață sau cofetarii de cartier.

Pe fondul ăsta a venit Revoluția.

Pe fondul urii față de un regim care ne ținea ca pe un animal de povară, hrăniți material și spiritual doar cât să nu cedeze ”bovinele” puse să tragă la plugul ”construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”!

În paralel cu asta, în puținele ore lăsate de televiziune, în toate programele de radio, în orice publicație luai în mână, de la cele pentru copii, ”Arici Pogonici”, la cele pentru bătrâni, ”Munca de partid”, ”Săptămâna”, Flacăra”, vedeai un singur chip, preaslăvit în cele mai fetișiste moduri imaginate de oameni, limbile pătrunzându-i fiecare ascunziș al corpului, al biografiei grosier falsificate, fiecare imbecilitate pe care o spunea sau făcea era transformată în mir pentru frunțile plecate la picioarele sale.

O să spuneți că ăștia erau numai câțiva, nomenclatura, aleșii dintre aleși. Replica mea e simplă: ”Hai sictir!” Erau milioane de limbiști, cei mai mulți tăcuți, dar la fel de periculoși precum cei vocali. Limbist era ăla care tăcea când auzea de o nedreptate. Limbist era ăla care îți făcea semn să taci când te apucai să spui bancuri.

Unde sunt ăștia acum? Pe Facebook! Îți vorbesc despre curaj și despre cum au înțeles ei acum 30 de ani mersul istoriei.

Consecința a fost importantă. Cu cât neisprăvitul ăla de Ceaușescu era prezentat mai vârtos drept singurul fiu al țării care conta cu atât mai mult el devenea principalul depozitar al urii populare pentru toate lipsurile, frustrările, umilințele la care eram supuși.

Pe imbecilul care acum 31 de ani s-a urcat pe scena de la ”Grigore Preoteasa” și a tras cortina peste spectacolul nostru în care făceam mișto de colectele de hârtie reciclabilă îmi era scârbă, îl ocoleam cum ocolești un rahat care se usucă-n stradă, dar pe Ceaușescu îl uram. Fie vorba între noi, cel care a tras cortina a murit acum ceva timp și am văzut că era prezentat drept un erou al post-revoluției. Treaba lor din cine-și fac idoli!

Uitarea e un rahat și dacă le place să se tăvălească-n el e dreptul lor!

Acum au drepturi! În perioada de care vorbesc nu aveau! Libertatea, ca și zahărul, uleiul, ness-ul, se dădea doar ”pe sub mână”!

Și a venit revolta de la Timișoara!

Pe cine urau oamenii aceia? Comunismul? Sărăcia? Munca epuizantă pentru niște planuri fantasmagorice? Da, toate astea și încă multe altele le urau din tot sufletul lor, dar toate aveau un nume: Ceaușescu!

Nu mă dau erou dacă nu am fost, poate că îmi ajunseseră riscurile din timpul așa-zisei ”mișcări studențești” al cărei rol acum îl neagă tot mai multă lume, numărând ca acte de dizidență doar pe acelea care au ajuns depeșe la Europa Liberă. Ziua de 22 decembrie 1989 m-a prins într-o cameră de hotel din Sinaia, în brațele unei tinere ”tovarășe”. Aveam 20 de ani. Despre revoltele din Timișoara și București știam prea puține. Era vacanță și o trăiam cum puteam mai bine.

Văzusem câteva secvențe din mesajul lui Ceaușescu din 20 decembrie, aflasem de întreruperea emisiei de la TVR din 21 decembrie și, abia pe 22, când am ieșit din hotel, am văzut mulțime adunată în fața primăriei. Făceau și ei Revoluția lor!

Am mers, urmând o frumusețe locală, ”înarmată” cu un steag găurit, până la poarta Peleșului, după care am revenit în stațiune și am plecat spre București cu trenul. Pe tot acest parcurs plângeam, înțelegeam că ”scăpasem”.

De acasă, urmărit de rugămințile mamei de a sta ”la locul tău, că am avut destule necazuri, mamă”, am plecat la TVR, că doar erau mesaje că e nevoie de ajutor, dar nu am intrat în clădire. Am mers apoi la facultate, cea de ”Instalații”, de pe bulevardul ”Republicii”, actualul Pache Protopopescu, că și aici era nevoie ”să păzim”. De cine, mama dracului, o păzeam nu știu, că doar profesorul nostru de socialism științific era deja în noul guvern!

Au urmat două zile de dormit prin Primăria Sectorului 2, unde am organizat un ”comitet revoluționar”, dar ne-au alungat de acolo când au început să vină ”ajutoarele” de peste hotare și să se distribuie locuințe celor aflați în nevoie.

Seara de 25 decembrie m-a găsit iar în facultate, păzind-o, alături de alți colegi, dotați cu cozi de lopată și puști din lemn pentru PTAP!

Per total? Până atunci nu făcusem nimic! Am apărat cu pieptul gol o televiziune deja Liberă, am păzit o facultate unde nu veneau nici studenții și o primărie despre care nici cei din sector nu prea știau unde e.

Și a venit momentul difuzării casetei cu procesul și execuția Ceaușeștilor!

Dacă tot e spovedanie, să fie până la capăt! Am plâns de bucurie. A fost cel mai frumos Crăciun pe care l-am avut vreodată. Mai frumos chiar decât cele din copilărie, când stăteam emoționat pe genunchii unchiului meu, îmbrăcat cu paltonul cu dublură roșie îmbrăcat pe dos și cu barbă din vată lipită de față.

Am plâns pentru că-l uram. Îi uram pe amândoi. Pentru anii pierduți ascunzându-ne pasiunile, pentru muzica ascultată cu bruiaje și pârâituri la radiouri străine, pentru umilirea prietenelor, mamelor și chiar bunicilor, târâte la controale ginecologice abjecte pentru că nu mai avea el muncitori în fabrici și pe ogoare, pentru adolescența ciuntită, îl uram pentru frigul din case, pentru lipsa apei calde, îl uram pentru că scosese la lumină din semenii mei ce era mai grotesc, ținându-ne în frică și lipsuri. Îl uram pentru poveștile cu care am crescut, într-o familie din care cinci bărbați își pierduseră viețile sau mințile prin închisori politice.

Aș putea înșira o zi întreagă motivele pentru care îl uram. El a vrut să fie simbolul țării comuniste, a fost, doar că țara era nemulțumită, speriată, rănită.

Chiar și fără Timișoara, fără avertismentele hâde ale unor atacuri teroriste care nu existau, în acea zi am simțit o ușurare că Nicolae Ceaușescu a fost ucis! Și cred că, dacă aș fi fost militar atunci și eram în plutonul de execuție, aș fi tras cu zâmbetul pe buze. Cu sentimentul datoriei împlinite. Aș fi descărcat arma în el și fără vreo sentință pronunțată într-un proces făcut de maimuțoi cu priviri încrâncenate. Sentința i-o dădusem eu de mult, în sinea mea, iar ca mine erau mulți.

Înțeleg acum și înțelegeam și atunci, mult mai puțin, evident, realizările regimului, metroul, orașele, fabricile, dar le știam și prețul. ”Generații de sacrificiu”? Asta e o sintagmă inventată de cei care nu au trăit să facă parte din una sau de cei resemnați că nu pot da timpul înapoi.

Eu m-am bucurat de răzbunarea destinului pe cel care ne sacrificase.

Că procesul a fost strâmb, că execuția a fost sumară și profund ilegală, asta nu îmi schimbă convingerea că în acea noapte am devenit mai creștin, fie și pentru a crede mai tare că Iadul există și acel om nu își va găsi veșnic liniștea!

A fost o crimă a neo-comuniștilor perestroikiști care au pus mâna pe țară? Da, evident, dar asta nu înseamnă că nu m-a bucurat vestea morții lui Ceaușescu.

Suntem ipocriți dacă nu recunoaștem: dispariția celor doi a fost cea mai așteptată moarte de către români și cea mai aplaudată în acel moment. Asta nu schimbă faptele celor care au făcut crima, nu le șterge vinovăția sau complicitatea.

În cei 30 de ani care au trecut, am căutat și am găsit nenumărate probe că pe fondul urii a milioane de români s-au cocoțat unii care studiaseră perestroika mai mult decât abecedarul. Multe le-am publicat și poate am ajutat la schimbarea percepției asupra evenimentelor din 1989, dar asta nu îmi schimbă convingerea că pentru mințile a multor români Ceaușescu trebuia să moară. Am fi trăit o interminabilă vendetta sau am fi fost siliți la o reconciliere națională. Iar limbiștii de care vorbeam nu o meritau. Măcar așa i-am silit să își ascundă originea comunistă, să se schimonosească atunci când îi demascam.

Mai mult, cred că dacă s-ar fi întâmplat procese și în alte părți, dacă, dau un exemplu la întâmplare, bulgarul ar fi luat câteva șuturi în fund pe stradă sau est-germanul, nu am fi ajuns atât de repede la ridicarea unei statui în cinstea lui Marx.

Am căutat de-a lungul anilor teroriștii ăia ca pe apa de pe Marte, nu am găsit decât probe că românii s-au împușcat între ei, mințiți de niște indivizi cinici.

Nu pe acei teroriști i-a calmat moartea lui Ceaușeșcu, ci furia din noi, alte milioane, care am putut pleca apoi la drum mai liniștiți. Marcați de păcat, dar oarecum liniștiți, calmi, capabili să ne facem planuri, cariere, vieți.

Eu m-am hotărât să recunosc asta. Tu cât timp te mai minți că n-ai simțit același lucru?

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.