Bluesul verii sau „Unde sunt ţâţele de altădată…”

Am o exclusivitate legată de suspendarea preşedintelui, dar cred că mai pot să o întârzii că nu are cine să o afle, şi mai vreau să scriu şi ceva despre o noţiune căzută, din nefericire, în desuetitudine, e vorba de „frăţie”, dar şi asta mai poate aştepta pentru că, oricum, astăzi sunt prea supărat. Făcând slalom pe străzile Bucureştiului printre mitinguri, am observat că a dispărut ultimul lucru cu adevărat frumos. Unde sunt sânii care tânjeau după libertate prin bluze tot mai transparente şi mulate? Au dispărut şoldurile ce se legănau prinse cu fuste mici, doar cât să marcheze locul. Nu mai vezi nici picioarele arcuite din mâna unui sculptor încăpăţânat să le facă bărbaţilor în ciudă. Nu cred că sunt singurul supărat pe tema asta!

M-am uitat mai atent după ele, sperând că nu au dispărut de tot, şi le-am intuit sub un sacou mai gros sau geacă, purtată încă desfăcută. Au apărut şi pantalonii, tot mai groşi… gata, ce să mai vorbim… e finalul! S-a dus dracului Bluesul verii!

Acum 52 de ani nu exista tratament pentru bluesul verii, iar medicina nu cred că a evoluat prea mult pe linia asta. Dar ce e bluesul ăsta? Nu prea se ştie, dar ceva e de mai toţi bărbaţii scutură, pe la mijlocul lunii mai, astenia de primăvară de pe umeri şi ochii le devin adevăraţi sateliţi de spionaj, iar mintea – o fabrică de SF-uri. Apoi, brusc, pe la mijlocul lui septembrie, ies din starea asta şi redescoperă mustul, micii, pastrama de oaie şi fotbalul.

O fi amestecul de căldură, planuri de vacanţă, „sărate” din plin cu lipsa necesităţii de a mai dezbrăca toate femeile din ochi. Atunci te trezeşti că lumea e plină de fluturi, tot mai coloraţi, mai îndrăzneţi, până nu mai vezi realitatea de aripile lor. Şi ţine orice ai avea, orice ai primi, vrei tot mai mult, sperând că realitatea va fi luată ca polenul pe aripile fluturilor şi se va ridica la înălţimea viselor. Şi apoi apare mustul…

Am înţeles, tratamentul bluesului verii e, de fapt, toamna. Toamna, anotimpul când copacii se dezgolesc, iar femeile se învelesc. Cu cât pomii rămân mai golaşi, trupurile se ascund tot mai adânc sub un maldăr de haine ce îţi scot definitiv din cap orice fluture.

E ca şi în firul timpului, cei care vor ajunge la vârsta mea vor intui şi apoi vor înţelege, toamna vieţii alungă bluesul verii. Drama e că nu mai vine din nou primăvara pentru a începe din nou ca pomii să se acopere, iar femeile să se descotorosească de hainele groase. Până la urmă, totul rămâne încremenit în îngheţ, iar iubirile de altădată mor sub maldărul paltoanelor jerpelite de senilitate…

P.S.: Summertime Blues cu Eddie Cochran, înregistrată prima oară în 1958, a ajuns poate cea mai influentă piesă rockabilly din istorie. E pe locul 77 în topul 100 Greatest Guitar Tracks şi pe locul 73 în Rolling Stone’s 500 Greatest Songs of All Time. A fost reinterpretată de legende din toate stilurile, de la country la punk, fiind hit pentru fiecare cântăreţ sau formaţie care a cântat-o. Datorită ultimei strofe, piesa a fost folosită ca imn pentru cei care au schimbat în SUA vârsta de vot de la 21 la 18 ani.

Din păcate, Cochran nu a mai apucat ca toamna vieţii  să îi alunge bluesul verii. La 21 de ani, în 1960, el a murit într-un accident rutier, în timpul unui turneu în Marea Britanie. Cei din Beatles şi Rolling Stones l-au ascultat atunci live. Moartea timpurie l-a transformat într-un simbol al rebelilor de pretutindeni.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

3 Responses to Bluesul verii sau „Unde sunt ţâţele de altădată…”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.