Alarma telefonului finlandez urla o melodie americană, dar nu era încă în stare să se ridice din pat. Cu ochii închiși a așteptat să se termine zgomotul, să se reaștearnă liniștea. Când telefonul a sunat din nou era târziu… A sărit din pat.
Înainte de a intra în baie, s-a dus în bucătărie și a apăsat butonul filtrului nemțesc. Apa începu să bolborosească, iar mirosul cafelei italienești umplu casa. În baie, călcând desculț pe gresia din Spania, rece ca gheața, s-a trezit complet, chiar înainte de a da drumul apei pe corpul său. Lama și spuma de ras americane terminară lungul proces al intrării în ritmul zilnic.
A mutat de pe știri pe un film franțuzesc. Dădu mai încet televizorul japonez. Sorbi din cafea, uitând pentru câteva minute că e târziu. Fumă o țigară, apoi luă un tricou ”made in China”, o cămașă din Indochina, blugi italienești, toate sub licență… americană. Bricheta, centura și pantofii erau de la mama lor… America. Ba nu, și pantofii erau făcuți în China, dar sub licență americană.
Încuie ușa metalică nemțească în urma lui. Scoase greu mașina coreană din parcare. Îl blocase o proastă cu o gărgăriță franțuzească. Nici muzica din cd player-ul olandez nu reuși să-l calmeze…
A ajuns totuși la timp la serviciu, o companie suedeză. Îl evită la milimetru pe șeful lui, un rus care părea că doarme aici, de-l prind mereu zorii la birou. Îl salută pe colegul de birou, un libanez extrem de plictisitor și se făcu rapid că are de lucru. Îți puse căștile și se gândi că nu se putea întâmpla nimic rău dacă asculta întâi o melodie și apoi începea să lucreze tabele în programul ăla american…
Nicu Alifantis – Caii (versuri de Fănuș Neagu)
Închise ochii, dar sufletul vedea undeva departe un loc unde cei mai îndrăzneți arbuști, goniți parcă la marginea pădurii de copacii bătrâni, își disputau o limbă de pământ cu stuful de pe malul apei. Din pădure ieși un armăsar. Adulmeca locul. Felul semeț în care-și ținea capul trăda că de câteva generații trăia liber, dar ochii aveau blândețe, ca și cum undeva în sângele lui exista și amintirea unui strămoș ce fusese domesticit… După ce văzu că totul e în regulă, armăsarul păși spre apă urmat de câteva iepe, mânji și vreo doi armăsari mai tineri, ce purtau pe grumaz urmele mușcăturilor prin care învățaseră că nu pot deocamdată conduce o herghelie…
Telefonul finlandez vibra. Nu răspunse până nu-și încheie visul. Vedea cum femeii iubite îi dezlega șiretul de la o ie. Și gestul îi plăcea mai mult decât să desfacă banalele capse ale unei bluze desenată de doi italieni, cu o fabrică undeva în America de Sud…
PS Uneori e nevoie doar de un lucru sau două cu adevărat importante pentru a îți reaminti valorile pe care le iubești genetic, chiar dacă întreaga ta făptură savurează confortul globalizării.
Cuvântul lui Fănuș Neagu este un astfel de ”lucru”, menit să-ți reamintească partea bună, frumoasă a României. De asemenea caii Deltei s-au dovedit importanți prin sentimentele frumoase de compasiune pe care le-au trezit, de curând, multora dintre noi. Sentimente pe care le credeam de ani buni uitate.
E greu să-i aduci în scris un omagiu lui Fănuș Neagu… E ca și cum ai alege florile ideale pe care să le depui la catafalcul unei ființe atât de frumoasă încât orice altceva pălește în preajma sa. Numai Dumnezeu a vrut ca moartea maestrului să coincidă cu emoția trăită de o țară întreagă în fața dramei cailor liberi (sălbatici?) din Deltă, cai pe care marele scriitor i-a iubit și cântat. Amândouă sunt simboluri ale unei lumi ce se duce, lăsând în urmă doar amintiri frumoase, dar și nostalgie… multă nostalgie. Cel de Sus va avea grijă de sufletele lor, iar noi vom avea grijă de memoria lor, așa cum nu am fost în stare să-i îngrijim cât ne-au fost contemporani.
PPS ”Caii” e melodia pe care Nicu Alifantis a fost atât de amabil să mi-o ”împrumute” pentru umilul meu omagiu la moartea unui mare scriitor. Piesa este făcută pe versurile celui dispărut la începutul acestei săptămâni. Ea face parte din coloana sonoră a scurtmetrajului ”Din țara niciodată apă, niciodată pământ”, regizat și filmat, în 2003, de Marian Stanciu. Interesant este că – deși, după mine, e o melodie minunată – Nicu nu a mai cântat-o niciodată, după ce a înregistrat-o pentru film. Scurtmetrajul este o minunată baladă dedicată cailor liberi din Delta Dunării. Ar fi un moment bun pentru orice televiziune de a redifuza acest film al casei de producție Filmex…
Deși… poate au trecut deja două săptămâni de la ”criza” cailor de la Letea. Poate că nu mai e ”subiect”.
Încă un lucru, cred cu tărie că și caii au, undeva sus, un Tată al lor.
PPPS Săptămâna asta e ziua unui om pentru care am un infinit respect, Nicu Alifantis. Pe lângă banalul ”La mulți ani!”, nu știu ce să-i doresc, față de câte daruri i-a făcut deja Dumnezeu…
Pingback: Destin… « lunapatrata
Pingback: …si ei? « lunapatrata
Pingback: La mulţi ani, Nicu! – Palatul Sutu