De la ușa restaurantului i-a preluat cineva:
-Aveți rezervare?
-Sper că ai făcut rezervare, spuse ea, uitându-se la el ca și cum intrase în cârciumă descheiat la șliț.
-Evident, verificați, trebuie să fie pe numele de Alecu.
-Normal, rezervare pe poreclă… În timp ce ea comenta, chelnerul îi conducea spre masa lor. Când au trecut pe lângă el, violonistul localului îi salută cu o mișcare ușoară din cap și apoi lăsă sunetul să le ureze ”Bine ați venit!”
Nicușor Predescu – Căruța Poștei ( Grigoraș Dinicu)
-E perfect aici, spuse el către chelner…
-E prea aproape de orchestră! Nu ne vom auzi, i-o reteză ea.
Stăteau la altă masă, departe de muzică, citeau meniurile.
-Vă aduc ceva de băut până vă hotărâți?
-Da, aș vrea o tărie. Aveți palinca sau țuica voastră?
-Spuneai că ieșim să bem must! Privirea ei, aruncată peste marginea de sus a meniului, nu lăsa loc de negocieri.
-Must, adu-ne o carafă de must, te rog. Iartă-mă, draga mea, uitasem.
Licoarea aproape înghețată făcea broboane în pahare. Chelnerul aștepta din nou comanda de mâncare.
-Venind spre masă, am văzut la cineva un antricot de vită făcut pe piatră… Îmi recomanzi și mie?
-Dragă – interveni ea, cu un ton amabil – nu ai apucat să citești tot meniul. Au și piept de pui la grătar. Adu-i piept de pui, te rog, spuse ea înspre chelner.
-Da, adu-mi, dar cu o porție dublă de cartofi prăjiți, îndrăzni el.
-Merge mai bine cu piure… Nu?
-Da, piure de cartofi și… o salată de murături.
-Dragul meu, e destul de acidulat mustul. Să nu ai arsuri. Aveți rucola? Îi place foarte mult, spuse ea chelnerului.
Comandă și ea o salată care arăta ca fundul unui coș de gunoi din bucătăria unui local de lux. Mâncau. Deodată ea spune:
-Of, ador serile când faci tot ce vrei. Ai farmec precum un copil lăsat să se joace în noroi deși e îmbrăcat cu hainele de duminică…
Mestecând carnea insipidă, el a înțeles mica problemă ridicată de titlul acestei schițe…
PS Nu cred că sunt clădiri în Capitală care să poarte peste ani parfumul vechiului București așa cum o fac bătrânele înregistrări ale violonistului Nicușor Predescu. Desprins din fotografiile sepia ale meselor de la restaurantul Cina, Predescu a reușit să ducă farmecul marii boeme bucureștene dincolo de perioada când ea a existat.
Am ales o piesă din norul de aur al muzicii românești, Căruța Poștei, compusă de un alt mare nume, Grigoraș Dinicu, lăutarul care a ”instruit” Europa și America privind sunetul românesc.
One Response to De ce soțiile nu mor în patul lor…