Mă gândesc ce cuvânt am auzit mai des în ultimele zile, ”tabloidizare” sau ”Tudy”? Nu am numărat, dar sunt sigur că scorul ar fi aproximativ egal. Asta înseamnă că există două tabere, aproape egale ca număr de susținători, care se înfruntă pe tema prezentării sau nu a celor două divorțuri din lumea VIP-urilor autohtone. Ce nu înțeleg eu – pe lângă multe altele pe care le înțeleg din spatele mediatizării – este de ce se revoltă cei ce nu suportă dramoletele trăite de Moni, Pepe, Oana sau Tudy (ați observat că toți au nume de câte patru litere?) adică vreunul dintre ei ar suna la HBO, de exemplu, să-i certe pentru că dau filme în loc să dezbată problema pensiilor? Nu, evident că nu. Sau la MGM, TCM? Nu. Tehnic, a cere ca propria ta agendă să se răsfrângă asupra agendei unui post tv sau altul este o greșeală. Greșesc cei care susțin că ”Uite, se vorbește de Pepe în loc să se spună că salariile sunt tot diminuate!”.
În primul rând televiziunile au nevoie de rating, ori el nu poate fi obținut doar prin dezbateri ce nu duc nicăieri. Pentru că sper că e evident că nimic nu se schimbă… și atunci? De ce ar face-o zi de zi, 24 de ore din 24? Toți cei frustrați de diversele privațiuni pe care le suferim toți, de la cele financiare la cele de ordin moral, știu că vorbele nu mai sunt luate în seamă, că toate campaniile anti-presă dau politicienilor posibilitatea de a nu da importanță dezvăluirilor sau opiniilor exprimate, strigate sau chiar răcnite.
Totuși, de la adăpostul sufrageriei de unde privesc micul ecran, ei cer presei să aibă o singură temă, a lor. De ce?
Și mai e un lucru: cei care folosesc des cuvântul ”tabloidizare” sunt violenți în a-l impune… De ce? În mintea lor dacă spui ceva și despre Irinel – chiar o glumă, o ironie la adresa piticului magnat – eviți temele mari ale țării, faci o diversiune pentru a nu se mai vorbi de șomaj, pensii, reduceri salariale!
Poate că nu m-ar interesa dacă nu aș intra uneori în contact cu astfel de reacții, pe contul meu de Facebook sau pe blog, prin comentariile primite. Astea chiar nu le mai înțeleg, contul și blogul sunt, prin esență, spații personale, în care fac ce vreau, cum vreau, scriu ce vreau, respectând doar regulile bunului simț. Dacă vreau să scriu despre Tudy sau despre flori, muzică mă privește. Soluția ideală este să mă eviți dacă nu îți place ce scriu, nu să mă înjuri. Nu mă citi, scoate-mă din lista ta de prieteni, ocolește-mi siteul personal… Sunt și alte soluții, dacă ești atât de prost încât să crezi că, dacă evadez câteva minute dintr-o realitate la fel de urâtă ca a ta, nu îmi pasă că pensionarii se înghesuie la cozi pentru o pâine pe gratis sau că nu observ un doctor nemernic care face mișto de o femeie ce a născut în toaletă.
Ideea realizatorilor Facebook de a avea doar buton like, sau a jocurilor în care doar muncești și acumulezi, a fost tocmai aceea că ai în jur doar oameni care te privesc cel puțin cu îngăduință. Ceilalți își văd de drumul lor virtual până găsesc grupul de oameni ce-i satisfac…
5 Responses to Despre tabloidizare, Facebook, bloguri și… civilizație