Doamnelor și domnișoarelor, o melodie superbă și o floare…fără obligații

De ce ar cumpăra cineva lalele? Când le alegi boboc, sunt ca un dar din care are valoare doar ambalajul. Când le cumperi, bobocul, gras, cu petale parcă date cu lac, pare că ascunde o comoară. Mai ales că are tulpina groasă, pregătită să tragă toată seva pământului. Și are și frunze mari, rotite în jurul firului ca și cum ar fi bolovani aruncați peste cine știe ce comoară.
Apoi, când se deschid… nimic. Nimic nou, petala e la fel și pe partea cealaltă, nu au parfum, nu dăruiesc nimic, doar pete de culoare fără viață, fără înțelesuri ascunse.
Iubitei îi duci ghiocei la începutul relației. Orhidee, când iubirea e împlinită. Mamei îi duci trandafiri, vecinei… da, vecinei poți să-i duci lalele. Scapi de obligație și duci o floare care nu e încărcată cu niciun simbolism ascuns. Flori pentru educatoarea copiilor, pentru învățătoare, dacă nu e o școală de fițe, să fie nevoie de crini sau mai știu eu ce.
Da, e clar, nu am de ce să cumpăr lalele! Poate doar de dragul melodiei ăleia vechi, cum era? Aha! Lalele, lalele, frumoasele mele lalele…
-Cumpărați ceva sau doar cântați în fața tarabei?
Vocea gâjâită, venită din cel mai smochinit cap care a stat vreodată într-o basma, m-a trezit din visare. Florăreasa mă fixa prin fumul care-i ieșea din țigara bine ținută în spațiul lăsat liber de un incisiv dispărut.
Am plecat înainte de a-mi da în cap cu găleata cu lalele. Melodia mă urmărea, alungând amintirea jenantei scene.

P.S. Dacă ar fi să aleg 20-25 de melodii românești din toate timpurile pe care să le iau cu mine pe altă planetă, cu siguranță ”Lalele, lalele” s-ar număra printre ele! Și nu de pomană ”bag” puțin SF în poveste, piesa fiind compusă ca un omagiu adus lui Iuri Gagarin, primul om care a zburat în spațiu…
Temistocle Popa – unul dintre cei mai inspirați compozitori români de muzică ușoară – își amintește că, în 1961, Radiodifuziunea Română a comandat mai multor creatori o melodie prin care să celebreze și țara noastră succesul ”fratelui mai mare de la Răsărit”. Popa a compus o linie melodică, dar aceasta a fost respinsă, nefiind destul de ”eroică”.
În același an, compozitorul a fost vizitat de Luigi Ionescu – falnicul băcăuan cu care era coleg la teatrul de revistă Constantin Tănase încă de la sfârșitul anilor ’40 – aflat în căutare de noi melodii. Abia a patra propunere a fost piesa respinsă de Radio, dar solistul a fost extaziat la auzul primelor acorduri. Tot el a fost cel care a găsit titlul și primul cuvănt din refren, ”lalele”… nu pentru că iubea vreunul dintre ei florile fără de parfum, ci doar pentru că ”lalele” suna asemănător cu ”lalala-ul” prin care compozitorul își exemplificase lucrarea. Câteva zile mai târziu, Aurel Storin a scris versurile nemuritoare.
Acea inspirație de moment – de a-și alege melodia – a însemnat vârful carierei pentru Luigi Ionescu. Chiar și la moartea sa, în 1989, publicul strâns a cântat refrenul iubit.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.