”Dacă tot vorbiți atâta despre sfârșitul lumii, mă gândesc să mă pregătesc și eu puțiin. Pentru început, pe ce melodie aș vrea să întâmpin huruitul final al sfărâmării realității în miliarde de cioburi. Grea alegere! Poate asta:
Giuseppe Verdi – Brindisi ( La Traviata)
Șampanie… da, șampania s-ar integra perfect în peisaj. Băutura trecerii de la un an la altul, de la o vârstă la alta, vioaie precum speranța, acidă ca uitarea neazurilor trecute.
Parcă nici n-aș mânca ceva greu. Să stai ore întregi la masă, așteptând să amesteci fiecare fel cu garnitura sa, fiecare îmbucătură cu gura de băutură care o pune-n valoare. Nu, aș turna icre negre, grase, reci precum promisiunea vieții noi care nu mai vine, pe o tartină fierbinte, scăldată în unt topit.
Și parcă aș mai face ceva…”
A închis calculatorul și s-a ridicat. În dormitor lucea slab lampa de veghe. S-a întins în pat și a simțit cum respirația de pe cealaltă pernă s-a oprit pentru o scundă. A întins mâna și a simțit în palmă sâniii fierbinți.
-Te iubesc!
Niciun răspuns. A coborât mâna spre pântecul femeii. Nesimțind nicio opoziție a șoptit:
-Știi, e sfârșitul lumii și mă gândeam că…
I-a simțit palma catifelată cum îi cuprinde mâna. I-a oprit cu blândețe drumul printre forme.
-Nu fi prostuț, ți-am zis că mă doare capul. Vorbim mâine. Hai, noapte bună! Nu fă un capăt de țară din asta!
PS Unii o consideră cea mai frumoasă melodie din lume. Veselă și totodată arogantă, Libiamo ne’lieti calici (Să sorbim cupa veseliei) este precum zâmbetul nepăsării de moment în fața unui destin tragic. Giuseppe Verdi a inclus-o în primul act al Curtezanei ( La Traviata), jucată în premieră în 1853.
Curtezana, Traviata sau Dama cu camelii – spuneți-i oricum – este povestea reală a iubirii dintre Alexandre Dumas și o femeie ușurată de povara moravurilor, dar împovărată de frumusețe fizică și spirituală. Precum șampania… dacă îmi amintesc eu bine din perioada când beam.
