Foto: Alex Mazilu
M-am obișnuit să marchez fiecare moment al anului în funcție de florile care îl împodobesc. Poate și din cauza asta nu-mi place iarna, deși, dacă stau bine să mă gândesc, are și ea flori de gheață. Cred că e vreo reminiscență din copilărie, când, într-o primăvară, fiind acasă doar cu mama, a sunat telefonul. Era bunicul, dar, contrar obiceiului de a mă întreba ce fac, mi-a spus să i-o dau repede pe mama, că e ceva important și că sună de la un telefon public. Pe atunci, despre telefoane mobile se vorbea doar în romanele științifico-fantastice, iar să suni de la telefoanele de pe stradă era o adevărată aventură, care începea cu a strânge bani mărunți și continua cu găsirea unui aparat care să nu îți înghită degeaba moneda.
Am chemat-o pe mama care, văzându-și țâncul alarmat – ei bine, da, eram un țânc! – a alergat la telefon. ”Ce e Gică?” Mama mai mult gâfâia decât vorbea. O urmăream cu ochii măriți cum asculta și spaima i-a dispărut și a zâmbit ca un copil și apoi chiar a râs.
”Cum să fac asta? Am mâncarea pe foc și Alecu nu și-a făcut temele…”
Probabil era grav, pentru că mama a lăsat telefonul în furcă fără a-și lua la revedere de la bătrânul ei tată.
Era primăvară. Ziua începuse să se lungească și lenea pe care o ținusem luni bune ascunsă sub pături de zăpadă începea să-și facă de cap în noi toți. Astenie? Probabil, un fel de lene cu o aromă de romantism.
Mama s-a uitat la mine cum doar ea știa și mi-a spus: ”Hai, pune ceva pe tine, încalță-te, ne așteaptă Gică!”
Un copil pe vremea aceea nu prea punea întrebări, așa că în două minute eram la ușă. Mama a întârziat puțin, ca de obicei. Mă simțeam mândru ca tata, stând gata de plecare și așteptând ca ea să dea din perie ultima și perfecta formă părului. M-am privit în oglinda din hol, dar am lăsat gulerul bluzei strâmb, știind că, atunci când va fi gata, mama mă va inspecta și va aranja ea acest din urmă amănunt.
Am ieșit în grabă. Am traversat Mihai Bravu până la jumătate și aici a oscilat. Să rămânem în stația de tramvai sau să mai trecem o bucată de stradă până în stația de taxi.
Un minut mai târziu eram în taxi, așezați amândoi pe locurile din spate. Am trecut de Obor, Lizeanu, Dinamo, Circul, la Perla am făcut dreapta, pe Dorobanți. Nu ne-am oprit decât după ce am trecut de Televiziune. Acolo mama a plătit și am intrat în Herăstrău, mergeam grăbiți pe aleile care duceau la Expo Flora.
Parcul arăta ca și cum îl stropise cineva cu vopsele din cele mai diverse și picăturile de culoare stăteau să se spargă, să se întindă peste tot locul.
În deal, de unde puteai vedea câmpul abia săpat, cu ”mustăți” de viitoare flori abia mijite, l-am zărit pe bunicul meu, fuma, așezat pe o bancă. În fața lui, la nici doi metri, o magnolie uriașă era atât de acoperită de flori încât nu se mai vedea nimic în spatele ei.
Ne-am oprit și am privit minunea. Mama mă strângea de mână. Pe atunci, dacă vroiai să vezi ceva trebuia să te duci acolo. Cine avea timp de pozat sau filmat magnolii?
Am stat toți trei pe banca aia destul de mult. Nu mai țin minte ce au vorbit ei doi. Probabil că mama-l dojenea că nu-și mai bagă odată mințile în cap, că magnolii găsim și prin Vatră sau oriunde aiurea. Dar sunt sigur că tot timpul ăsta nu și-a luat ochii de la florile care se legănau amenințător în vântul care încet-încet aducea vara și în orașul nostru.
Atunci nu cred că am înțeles prea multe, dar peste ani am prins ceva din semnificația exploziei magnoliei. Ghioceii, violetele, brândușele te amăgesc, vestesc că primăvara se dezmorțește, dar foarte ușor o nouă zăpadă le pune la punct. Zambilele și narcisele se grăbesc și adeseori sfârșesc în noroiul încă rece. Abia magnolia dă iernii lovitura mortală, curățând locul pentru toată minunăția care urmează.
Și cum să nu îmi bat femeia iubită la cap să mergem în Herăstrău ca să vedem împreună finalul încleștării dintre frig și căldură, dintre urât și frumos!
