Mic îndreptar privind termenii „coleg de breaslă” şi „solidarizare”

Am văzut multe şi variate reacţii ale jurnaliştilor la arestarea lui Dan Diaconescu. Două lucruri mă pun pe gânduri, dar nu am de gând să le dau mai multă importanţă decât în acest text. E vorba despre cei care proclamau public că nu se solidarizează cu Dan Diaconescu şi despre cei care spuneau că nu îl consideră coleg de breaslă cu ei, din cauza programelor de la OTV. Poate că mă bag unde nu-mi fierbe oala, fiind vorba despre oameni care pricep din deontologie mai mult decât mine, dar cred că bucuria, fie şi a unei simulări de democraţie, este posibilitatea mâncării în public a rahatului.

Hai să spun ce m-a deranjat la desolidarizările publice de patronul OTV. Nu cred că se aştepta cineva ca, de dragul lui Diaconescu şi Pârv, să sărim toţi pe primarul din Zarand şi să-l facem praf pentru că omul nu a mai suportat la un moment dat presiunile la care era supus, presiuni despre care sunt convins că sunt reale. De asemenea nu cred că solidaritate înseamnă să fi făcut un lanţ uman de gazetari care să nu-i permită dubei ce îl aducea pe Diaconescu la judecată să intre în parcare sau să pornim o campanie de decredibilizare a DNA. De fapt, să ne mai descreţim puţin frunţile, ce ar fi fost pentru bărbaţii din România dacă toţi medicii s-ar fi solidarizat cu doctorul Ciomu…

Nu, după mine solidaritatea cu Dan Diaconescu ne obligă la un singur lucru, să nu jubilăm la arestarea sa. Putem să o prezentăm ca pe un succes al procurorilor sau ca pe un pas mare făcut spre stabilirea adevărului, dar nu cred că trebuie să salivăm de bucurie când vedem un om în cătuşe. Sau să râdem de gesturile lui când e dat jos sau e urcat în dubă. De fapt, nici măcar nu are aici importanţă dacă e vorba despre un jurnalist sau despre un escroc oarecare, cât pricep din deontologie spune că nu ne putem manifesta bucuria sau tristeţea faţă de o ştire, decât dacă e vorba de un meci al naţionalei. Aşa cred eu şi breasla poate, în paralel, să creadă ce vrea.

Breasla, frumos cuvânt, care şi-a modificat de multe ori înţelesul de la apariţie. Nu ştiu dacă Diaconescu a făcut pentru felul în care arată presa azi lucruri mult mai rele decât am făcut mulţi dintre noi în ultimii 20 de ani. Otevizarea, cum o numesc toţi, nu înseamnă ce a făcut Dan în studioul din apartamentul de la Romană, ci copierea la care a fost supus de către marile televiziuni. Ele au intrat într-o cursă pe care nu aveau cum să o câştige, dar au coborât mult nivelul emisiunilor. Apoi nu pot să nu mă gândesc că noi, echipa de Bulina Roşie din anii ’92-’97, am contribuit enorm la tabloidizarea presei. Eu, personal, am adus, în ultimii 18 ani, descriind crime, violenţa în prim-planul vieţii publice şi am contribuit la transformarea multor criminali în vedete. Sau, un alt caz, banii încasaţi acum câţiva ani de un anumit trust de presă nu au contribuit la becalizarea discursului public în ţara noastră?

Teoria mea e că dacă o pitzipoancă are, chiar şi numai pentru a intra la recepţii unde mănâncă pe gratis şi cunoaşte bărbaţi, o legitimaţie de la o instituţie ce strânge şi apoi difuzează ştiri este, din punct de vedere PROFESIONAL, colegă cu mine de breaslă. Ţine doar de PROFESIONALISMUL meu să nu permit să fiu confundat cu ea, ca om şi ca gazetar….

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

3 Responses to Mic îndreptar privind termenii „coleg de breaslă” şi „solidarizare”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.