Maigret lua pentru a treia oară foaia în mână și încercă să o parcurgă, dar zgomotul de afară nu-l lăsa.
Frere Jacques – versiunea în canon
Numai un nebun putea pune comisariatul de poliție lângă o școală, să lase țipetele curvelor aruncate în zori la beci să se amestece în primele cântece ale copiilor! Dar nu era el în măsură să judece asta. Luă denunțul din nou și începu să citească. Părea scrisul unui om cu multă carte, elaborat, cu înflorituri pe marginea majusculelor, dar credibilitatea sursei mai avea destul până să se transforme într-o anchetă a poliției judiciare.
Domnule comisar,
Subsemnatul Perrault Charles, om de litere, vă raportez următoarele fapte, rugându-vă să dispuneți o verificare completă a acestora.
Nu știu cum de au ajuns, acum vreo câteva luni, în același bar Scufița Albă și Lupul cel Rău. Cert este că atunci fata i-a propus pentru prima oară o afacere. La început Lupul nu a fost de acord, cel puțin așa susțin martorii pe care îi propun spre a fi audiați, dar până la urmă a cedat în fața presiunilor fetei.
Pe scurt, Scufița a propus ca Lupul să meargă acasă la bunicuța fetei și să o mănânce. Lupul ieșea astfel în avantaj. Scufița avea să vină, găsea pete de sânge, alerta autoritățile și se pornea o cercetare. Lupul trebuia să lase pe potecă pete de sânge care să conducă la vizuina leului. Aici el arunca și basmaua bătrânei. După două focuri de armă ale Vânătorului, Lupul devenea regele pădurii. Scufița se alegea cu casa bunicuței din pădure.
Planul a fost pus la punct de cei doi și urma să aibe loc totul în ziua când fata se ducea la bunică pentru a-i duce niște plăcinte. Până s-a oprit fata să mai culeagă niște flori, Lupul a ajuns la bătrână, a mâncat-o, dar… nu știu de ce a amânat plecarea. Adică știu, dar nu cred că e cazul să vă introduc în amănuntele sordide ale poveștii. Când Scufița a ajuns la casă, l-a găsit pe Lup îmbrăcat în femeie.
-Bună, fetițo! Ce faci? Lucrurile merg bine până acum, dar m-am gândit că ar putea merge și mai bine… Vii aici, în pat, lângă mine?
Excitată de masculul puternic, ascuns sub hainele învechite ale bunicii, fata s-a urcat lângă el. Nu vă mai încarc ancheta cu amănunte, dar cert este că a urmat o oră de amor nebun după care… Lupul a adormit.
Restul poveștii o știți, Scufița a chemat Vânătorul, lupul a fost executat pentru crimă… Problemele abia de acum vor urma. Vânătorul era deja iubitul fetei, știu asta pentru că domnia sa mi-a achitat o carte în care am pus și povestea – doar puțin romanțată a fetei – sub numele de Scufița Roșie, gândind că nimeni nu va face legătura cu personajele reale. Vânătorul, însă, nu putea ierta ce s-a întâmplat în casa bunicii.
Ieri, am văzut-o pe tânără la o masă cu Leul. Nu vreau să pun poliția de pomană pe drumuri, dar nu ar fi rău să supravegheați o perioadă casa Vânătorului… Omul e în vârstă și nu cred că ar face față atacului unui leu!
Cu stimă, PC
Maigret împături hârtia și își aprinse o pipă. Prin fumul gros vedea capătul ziarului din acea zi. Titlul era clar: „Primarul urbei a fost mâncat de un leu. Văduva îndurerată spune că nu va precupeți niciun efort pentru a răzbuna moartea soțului”.
Poate nu ar fi stricat, măcar o dată-n viață să se grăbească… Alungă gândul, copiii erau de vină și cântecul lor care nu te lăsa niciodată să te concentrezi! Merde!
PS Nu știu ce părinte nu a spus măcar o dată povestea Scufiței Roșii. E poate cel mai popular basm din lume, asta pentru că îmbină magistral două elemente garante pentru succes, linia epică nu e complicată și e ușor de povestit de orice părinte, dar fiecare episod e perfect așezat și copilul îl urmărește cu atenție. Dar, deși acum e un basm de adormit copiii, la origini, în secolul al XVI-lea se pare, în Franța, deși versiuni diferite sunt cunoscute în întreaga Europa, povestea era pentru adulți, mulți inițiați susținând că plimbarea prin pădure a Scufiței este de fapt drumul adolescentei spre maturizare. Unele versiuni, dispărute din arsenalul părinților din zilele noastre, o și aduc pe fetiță în pat, lângă lup. În alte forme vechi, lupul, îmbrăcat în hainele bunicii, o invită pe fată la masă și o tratează cu bucăți fripte din carnea bătrânei… Dar e deja o obișnuință ca basmele să aibe scene de groază ce ar face să pălească filmele horror moderne!
Charles Perrault a fost primul care a cules basmul și l-a inclus într-o culegere publicată în 1697. Versiunea sa era curățată de canibalism sau fraze moralizatoare despre cum trebuie să ne ferim de vârcolaci ( ultimii suspectați de a fi oameni/lup fuseseră demulut arși pe rug!) dar păstrează aluzia la sex (Scufița Roșie urcându-se în patul Lupului) și nu are finalul fericit cu vânătorul care scoate victimele din burta animalului care tocmai își făcea siesta. 1697 este și anul când istorioara devine oficial o poveste pentru copii, deși fusese scrisă pentru a-l distra ( și pentru a-l trezi din depravarea ce domnea la Curte) pe Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Peste 130 de ani, frații Grimm au rescris-o, cu foarte puține schimbări față de academicianul francez, dar adaugă finalul fericit și scot secvența cu fetița urcată-n patul fiarei.
PPS Nu cred că există vreo grădiniță în lume în care copiii să nu cânte Frere Jacques. Versurile simple, cântate în canon ( când unul termină primul vers, alt cântăreț îl începe de la capăt) sunt o joacă perefctă și educativă, dar acest cântecel francez nu a fost de la început unul pentru copii, ci o batjocură la adresa leneviei călugărilor dominicani, cu aluzii la mișcarea iacobinilor. Mai mult, se pare că la origini e o linie melodică a unui cântec popular în seminariile din Rusia.
PPPS Ne adormim copiii cu o poveste care la origini avea ca ingrediente sexul cu animale și canibalismul, îi educăm punându-i să cânte o neagră ironie care însoțea oamenii pe drumul spre ghilotină, atunci, dacă aceste istorioare au trecut granița de la povești pentru adulți spre cele de copii, de ce nu le-am putea schimba și, hai să fim serioși, cine, căzându-i capul de oboseală nu a tresărit din ațipeală când a auzit „Tati, spune mai departe!” Și atunci, în timp ce vocea ta repetă mecanic povestea rostită a o suta oară, gândul o ia razna și imaginația se răzbună pe personaje! Și atunci de ce nu l-ai lua pe comisarul de succes inventat de Georges Simenon în Secolul XX și nu l-ai muta să facă ordine între cei a căror activitate de la 1600 nu te lasă să dormi?
