A intrat repede în biroul lui, a trântit ușa în urmă și s-a lipit de ea, ca și cum nu era sigur că lemnul putea face singur față uraganului de dincolo… respira greu, sacadat, inima îi bătea de să-i sară din piept. Cu telecomanda de pe o masă de lângă ușă porni muzica. Spera ca sunetele să șteargă amintirea țipetelor …
El Deguello – versiunea Rio Bravo
Închise ochii și savură fiecare sunet, fiecare armonie. Trebuia să scape, trebuia să scape cumva de Ea. Îl exaspera, avea să-și piardă mințile dacă lucrurile continuau așa. Dar cum să facă? Dincolo de cameră văzu dulapul de arme. Intui, după ușa de fier, pistolul argintiu, mereu pregătit, iar alături erau cartușele, dolofane, galbenul cămășii lor lucind aproape optimist… Vedea fața ei explodând chiar când țipa sau, nu, mai bine sângele întins pe piept, ca și cum îi acoperea cu falsă pudoare, ca un voal transparent, sânul iubit. Nu, nu e bine, glonțul lasă urme ușor de citit, arma e pe numele lui, nu avea cum să scape.
Ochii îi căzură pe un cuțit de scrisori, ce-și etala lama subțire și mânerul de fildeș pe catifeaua roșie a biroului. Nu arăta rău lama aia pe roșu. Se imagina căutând în carnea ei ca într-o poșetă uitată deschisă. Un cuțit îl folosești și îl arunci. Dacă ai noroc, îl ia de pe jos altcineva și îl duce la el acasă și gata… Dar dacă-l găsesc? O armă atât de specială va fi ușor de recunoscut. Să ia altul, unul impersonal din bucătărie? Nu, tot aia e.
Ridică mâinile a disperare și cu ochii ridicați își dădu seama de altceva. Ce nevoie avea de arme, avea la el tot ce-i trebuia ca să o facă să tacă definitiv! Parcă anticipa liniștea ce se va lăsa în timp ce palmele lui înfrâng ultimele ei zbateri. Și apoi, în liniștea visată, auzea sirenele poliției, ciocanul judecătorului lovind sec în lemn… Mai auzi ceva. Ceva mișca în spatele ușii. Oare și ea avea același plan? Venise? Asculta la ușă:
– Iubitule! Iubitule, ești acolo? Mai ești supărat? Mie mi-a trecut…
E o capcană. Clar. Voia să-l ia pe nepregătite, dar nu o să-i iasă! Luă cuțitul de pe masă și deschise ușa încet. O văzu undeva, mai încolo, cu spatele la el…
– Hai, nu fii prostuț, te iubesc…
The Yellow Rose of Texas – versiunea Mitch Miller Band
Simțea un ritm. Melodia din birou se încheiase și începuse alta. Deja inima lui schimbase ritmul, bătea a pas de defilare, un onor adus zâmbetului ei care ștergea totul, ca prin minune…
– Nu sunt supărat… ascultam muzică și… și voiam să deschid niște plicuri…
P.S.: Puține melodii au o poveste comună atât de fascinantă ca El Deguello și The Yellow Rose of Texas. Una provine din folclorul maurilor ajunși în Spania, iar cealaltă este un dans popular texan. Povestea lor s-a împletit în timpul asediului de la Fort Alamo, bătălia de 13 zile, din 1836, care a marcat istoria statului Texas. Pe scurt, vă reamintesc, o mână de susținători ai generalului Sam Houston și ai ideii de eliberare a statului Texas, ce făcea atunci parte din Mexic, s-au baricadat în mănăstirea Alamo, sperând să întârzie cât mai mult armata condusă chiar de președintele Mexicului, generalul Antonio Lopez de Santa Anna. Voluntarii îi ofereau astfel timp lui Houston să organizeze armata texană, ce avea să-l învingă pe Santa Anna, în bătălia de la San Jacinto. Voluntarii din Alamo au fost masacrați, iar la San Jacinto strigătul de luptă al revoluționarilor a fost ”Remember the Alamo”.
În timpul asediului ce nu putea avea decât un singur final, texanii fiind 180, iar mexicanii câteva mii, Santa Anna a ordonat fanfarei sale să intoneze El Deguello (Tăierea Beregatei) un cântec maur, adus de spanioli în America. El spera astfel să-i intimideze pe voluntari și să-i determine să predea fortificația fără luptă. Texanii pe atunci nu aveau un imn sau vreun cântec specific, iar legenda spune că unul dintre combatanți, Davy Crockett (fost vânător de urși grizzly în Tennessee, devenit apoi congresman și sfârșind ca simplu luptător la Alamo) a răspuns fanfarei mexicane, cântând sfidător la scripcă un dans din zonă.
Peste ani, dansul a primit și versuri, dedicate unei mulatre (yellow, în argoul timpului) ce l-a sedus pe Santa Anna, permițând texanilor să intre în cortul său și să dea lovitura finală de la San Jacinto…
În timp, dincolo de titlu și semnificația sa inițială, maură și apoi mexicană, El Deguello a rămas o melodie a lipsei de îndurare, mai ales prin acordurile sale unduitoare despre care se spune că pătrund în oase, precum spaima în fața unui final implacabil. ”Trandafirul mulatru” a devenit cel mai cunoscut dans texan și aproape anual există câte o propunere oficială pentru a deveni imnul statului sudist.
Încă un lucru, ucraineanul ce a făcut carieră compunând muzica marilor westernuri hollywoodiene, Dimitri Tiomkin, a folosit Deguello în filmul Rio Bravo (capodoperă de care-și leagă numele Howard Hawks, John Wayne, Dean Martin și Ricky Nelson) pentru a crește tensiunea înaintea înfruntării finale. De asemenea, Ennio Morricone a recunoscut că El Deguello i-a inspirat celebrul generic de la A Fistfull of Dollars…
P.P.S.: O femeie care știe momentul perfect când să-ți trimită un zâmbet merită orice onor… și îl dau în felul meu.
Pingback: Dragoste si pasiune… « lunapatrata
Pingback: Poveste de vis (35) « Teo Negură