O scurtă vibrație înainte și apoi telefonul sună.
Eric Weissberg & Steve Mandell – Dueling Banjos
Mesaj nou. Citește. ”Bună dimineața, iubitule!”
Se ridică din pat. Gata, gata, mă scol! Îi plăcea ritualul ăsta. Ea pleca prima de acasă și îi dădea mesaj când era ora să se trezească și el. Nu tu ceas deșteptător, alarme de sari din pat ca pompierul…
Iar melodia. Mesaj nou. Citește. ”Cafeaua e în bucătărie!”
Da, știu, știu, întotdeauna e acolo! Nu mai era nevoie de un mesaj. Se spăla pe ochi când auzi iar banjoul și chitara sporovăind.
”Sper că te-ai trezit mai bine azi. Aseară erai cam bosumflat!”
Udase telefonul când a citit ultimul mesaj. Bosumflat! Auzi la ea, supărat e cuvântul potrivit, nu bosumflat! Hai că nu merită să se enerveze de dimineață. Turnă cafea. Trase lângă el pachetul de țigări și bricheta. Iar melodia. Se gândi că instrumentele se înțepau unul pe cealalalt, cum fac și ei tot timpul.
”Cafeaua o ținem în dulăpiorul de deasupra chiuvetei. Zahărul e alături.”
E nebună. Cafeaua era făcută, zahăr are destul… ce-o mai vrea? A doua țigară îl liniștea întotdeauna. Iar melodia.
”Poate te oprești tu azi să îți iei țigări.”
De ce? Aproape se certa cu telefonul. Întotdeauna ea ia țigări. Ce o apucase? Și după aia se miră că e bosumflat, parcă așa a zis: bosumflat! Iar…
”Eu nu mai vin acasă.” Citi mesajul de câteva ori. Atunci telefonul vibră iar. Deschise noul mesaj până să înceapă cântecul.
”PA” Cum ”Pa”? Care ”Pa”? Brusc a înțeles ce înseamnă ”Pa”.
Aproape instinctual deschise meniul telefonului. Căuta alarma. Mâine avea nevoie de ea.
Parcă pentru prima oară cafeaua mai avea nevoie de puțin zahăr. Bine că știa unde e.
PS Dueling Banjos este una dintre cele mai renumite piese instrumentale care pun în evidență acest instrument asimilat wesernurilor deși el provine din Africa. Sclavii africani au fost primii care au adaptat instrumentul cu 4 sau 5 coarde la pielea de vacă – evident longhorn la început! – iar în muzica albilor pătrunde foarte târziu, abia la sfârșitul secolului al XIX-lea. Atunci capătă și versiunea cunoscută astăzi, cea cu 6 coarde.
Piesa – construită pe repetarea obsesivă a temei imnului Yankee Doodle – a fost scrisă de un mare virtuoz al instrumentelor cu coarde, Arthur ”Guitar Boogie” Smith, în 1955. Nu a avut nici un succes până nu e folosită, în 1972, ca pretext pentru dialogul muzical dintre actorul Ronny Cox și un puști, în westernul modern Deliverance. Versiunea din film e interpretată de Eric Weissberg și Steve Mandell. Scena e concepută un dialog între modern și arhaic, un schimb de replici asemănător celor din filmele de epocă, de dinaintea duelurilor din stradă. Dup această secvență, prin crimă, răutate și nepăsare, modernul va învinge definitiv vechiul. Imediat, melodia a devenit o adevărată piatră de încercare pentru mai toți chitariștii, violoniștii și, evident, pasionații de banjo din lume. O enumerare a celor ce au înregistrat această piesă e imposibilă, ea echivalând cu redactarea unui întreg dicționar de muzicieni!
Smith a împlinit anul acesta 90 de ani și ocazional mai cântă la diverse manifestări artistice.
PPS Evident, titlul nu are legătură cu textul.
