O să se spună multe despre aceste alegeri parlamentare. Se vor căuta explicații de tot felul și cei frustrați de rezultate vor jigni cumplit tabăra câștigătoare sau chiar își vor tăvăli susținătorii, făcându-i leneși, indolenți sau mai știu eu cum.
Adevărul este foarte simplu. Am văzut votanți mulți – în marjele altor confruntări electorale – și, dată fiind ora la care s-a votat masiv, am simțit că o anumită tabără a fost încrâncenată. De data asta e vorba de alegătorii relativei Stângi. Când s-a votat masiv după-amiaza și seara, a fost încrâncenarea celor care au convingeri de Dreapta.
Pe 11 Decembrie, eu am recunoscut trăsăturile a două răsturnări de situație electorală care au făcut carieră în disputele sociologilor. E vorba de alegerile din 2000 și de cele din 2014.
În 2000, s-a votat masiv – la alegerile locale, parlamentare și prezidențiale – cu tot ce n-avea legătură cu CDR. De ce? Cred eu că explicația a fost dezamăgirea cumplită față de Convenție și Emil Constantinescu, comparativ cu gradul de așteptare extraordinar atunci când au câștigat, în 1996. Plângea lumea în piețele marilor orașe când, în 1996, s-a anunțat că pierd ”feseniștii”. Apoi a urmat spectacolul deciziilor naive, infantile, uneori, certuri interminabile. Și toată această incompetență a fost îmbrăcată într-o mantie de Aroganță. Cu ”A” mare.
În 2000, dezamăgirea s-a transformat în tușul ștampilei! În al doileaa tur, românii i-au propulsat pe Ion Iliescu și pe Corneliu Vadim Tudor.
Așa a fost și în 2014, când Victor Ponta a pierdut în fața lui Klaus Iohannis. În 2012, când USL a câștigat cu 70%, așteptarea era din nou uriașă. Salarii și pensii tăiate, spitale închise. Iar plângea lumea de bucurie că ”se va face dreptate până la capăt”. Și ce a urmat? Multă Aroganță și multe greșeli, sancționate aspru. Tot cu Aroganță s-a rupt Uniunea, cei doi lideri, Victor Ponta și Crin Antonescu au tăvălit orice speranță fusese cândva legată de numele lor. Și atunci – când a apărut scânteia votului din diaspora – lumea a votat. Cu înverșunare.
Acum e la fel. După emoția și presiunea forțate dincolo de limite de tragedia de la Colectiv, așteptările legate de Dacian Cioloș au ajuns la cer. Propaganda ieftină care l-a transformat în Omul Providențial a crescut și ea așteptările.
În paralel cu gesturi de ageamii de clasă mică, fanfarele intonau ode de preaslăvire. Cu cât o ratare era mai mare, propaganda țipa și mai abitir că nu vedem noi cât de bun e premierul.
Aroganța propagandei și incompetența subiectului laudelor au omorât procentele liberale.
