Author Archives: Alecu Racoviceanu

Multe reacții am avut după ultima postare de pe acest blog, în care am spus că am plâns de fericire când am aflat că Nicolae Ceaușescu și soția lui au fost executați și că nu am regretat niciodată acest gest.

O reacție aparte, pe care am auzit-o de multe ori în ultimii 30 de ani, a fost că ”domnule, nu trebuia făcută crima asta tocmai de Crăciun”!

Am să răspund cum văd eu lucrurile astea, pentru că în 1989 aveam 20 de ani și, practic, îmi fusese deja furată vraja copilăriei de imbecilitatea socialismului, al cărui ultim reprezentant ”de forță” a fost Ceaușescu. Cei care i-au urmat nu au fost decât palide copii, dizolvate mult de capitalismul de import.

Întrebarea care se pune este de ce au așteptat din 22 până în 25 decembrie 1989 cei care i-au deținut pe Elena și Nicolae Ceaușescu pentru a îi judeca sumar și executa? Le plănuiau alt destin? Mă îndoiesc. Așteptau să crească tensiunea din țară prin isteria ”teroriștilor” care, potrivit dezinformărilor vremii otrăveau apa potabilă, atacau orașele, împușcau oameni pe stradă? Mai degrabă aici e adevărul amânării destinului implacabil al celor doi despoți.

Dar, cel puțin din punctul meu de vedere, nu mai era nevoie de asta! Îl uram pe Ceaușescu destul de mult ca moartea lui să mi se pară un dar. Ăsta e adevărul și mutilarea lui din ipocrizie nu cred că ajută pe nimeni.

Un alt adevăr al acelor vremuri este că zvonul că el ar fi fost bolnav – chiar se găsise și un diagnostic, cancer la prostată – se răspândea prin țară ca un aer de primăvară: da, toți sperau că trecerea la un regim mai bun să se facă măcar prin moartea lui Ceaușescu, dacă priin bunăvoie nu se putea, sperând noi că urmașul, fie el și neseriosul de Nicu Ceaușescu, să mai slăbească din chingile lipsurilor și politicilor de îndobitocire.

O să mă întrebe mai tinerii mei cititori sau poate cei de-o vârstă cu mine, dar dăruiți cu harul uitării, și atunci de ce mai era nevoie de diversiunea cu ”țara sub asediul teroriștilor” dacă tot îl urau aproape toți românii pe Ceaușescu?

Răspunsul e, după mine, simplu, pentru cei de dincolo de granițe, acolo era nevoie de ceva muncă de convingere pentru a înghiți gălușca tribunalului ad-hoc și a execuției sub presiunea gloanțelor care șuierau în toată țara. Lumea civilizată nu era pregătită de răzbunări cu arma-n mână, dar cele trei zile, din 22 în 25 decembrie, au pregătit-o.

Repet, diversiunea poate fi cercetată și judecată, execuția sumară poate fi și ea disecată în tribunale și executanții condamnați, dar nu îmi cereți să fiu empatic cu victima. Pentru Elena și Nicolae Ceaușescu nu am nici o părere de rău.

Și acum să revin la ”ziua sfântă” aleasă pentru omorârea lor.

Ați crescut cu poveștile părinților despre ”Crăciunul copilăriei”, cu vraja bradului împodobit și cu unchiul sau vecinul costumați în moși? Ei bine, amintirile astea erau clandestine!

Moș Crăciun decedase oficial în 1948! Din acea iarnă, zilele de 24 și 25 decembrie nu mai însemnau NIMIC pentru oficialii regimului comunist!

Dacă picau în timpul săptămânii erau zile lucrătoare ca toate celelalte de peste an.

Urările oficiale erau de ”Sărbători fericite, cu ocazia Zilei Republicii și a Noului An”! Crăciunul, nașterea Domnului dispăruseră din calendarele oficiale ale statului al cărui ”om nou” abandonase credința în Dumnezeu după ce a descoperit materialismul-dialectic.

Sovieticii au scormonit în lada lor cu tradiții și au și găsit un înlocuitor al lui Moș Crăciun, Moș Gerilă. Asta ca să aveți și o explicație de ce în unele felicitări vechi îl vedeți, totuși, pe Moșul sau de ce apare în desenele animate cu Mihaela ori Bălănel și Mieunel.

Era Moș Gerilă, cel care nu venea în Ajunul Crăciunului cu daruri pentru copii, ci pe 30 decembrie.

Cum să nu le placă liderilor comuniști ”Dedia Moroz/Unchiul Gerului”, dacă el aducea cadouri taman de Ziua Republicii?

Cum de a supraviețuit totuși tradiția lui Moș Crăciun? În primul rând mulțumită bunicilor, părinților care au respectat-o cu sfințenie, încăpățânându-se să nu o înlocuiască, fiecare în casa lui, pentru familia lui. Colindele se învățau în case, de la bunici.

Păstraseră comuniștii doar tradițiile pre-creștine, care îi legau pe ei de daci, romani sau mai știu eu ce exemple căutaseră prin istoria rescrisă de slugile lor ca să pară că au o menire istorică. Plugușorul, Sorcova, Perinița, toate erau spălate de orice încărcătură creștină și abia apoi expuse publicului.

Crăciunul din 1989, a fost primul, după 40 de ani, când au răsunat colinde înainte de 30 decembrie, când auzeai pe stradă  versurile cu ”pruncul”, ”nașterea” sau ”magii”.

Repet, până atunci copiii, părinții le cântau doar acasă sau la ușile vecinilor.

Nu te pedepsea nimeni dacă petreceai Crăciunul, Paștele, dar nu erau sărbători, erau insistențele unui neam care refuza să moară și să renască într-unul nou, fără credințe, fără tradiții. Faptul că acum, după căderea lui Ceaușescu, mor tradițiile și credințele e doar o ironie a sorții.

Așa că răspunsul meu la întrebarea legată de crima din ziua de Crăciun este simplu: da, m-am bucurat pentru că în acea zi am primit ceva ce nu am avut niciodată: primul Crăciun.

Și încă o temă de meditație, valabilă și pentru liderii actuali: un conducător care își iubește țara, dar nu își iubește poporul este patriot?

Ca în fiecare an văd și acum deja tradiționalele văicăreli că ”a fost asasinat comandantul suprem”, amintirea păcatului ”crimei din ziua de Crăciun”, bocetele virtuale la pozele cu ”nea Nicu” și ”coana Leana” cu mutrele ciufulite de gloanțe.

Mă înfioară acest lucru și poate că el se întâmplă din cauză că mai mulți ca mine tăcem de 30 de ani, lăsând cu bun simț să curgă bocetele fără a tulbura durerea cuiva sau poate tăcem din decența ascunderii sentimentelor adevărate pe care le-am avut într-o seară de Crăciun acum trei decenii.

Ăsta e un blog, un loc de spovedanie lipsită de Taina Iertării, un loc unde-mi pot pune sentimentele pe tavă, fără a implica pe nimeni altcineva.

Așa că…

Văd acuma o mulțime de eroi care au făcut și au dres la Revoluție. Dacă e să-i numeri după statusurile de Facebook, în piețele din toate orașele României ar fi ieșit încă din 21 decembrie milioane de oameni. Toți ascultau Europa Liberă și Vocea Americii, discutau pe la colțuri despre ce se petrecuse la Timișoara și erau gata de lupte de stradă.

Sper că nu sunteți decelebrați ca să credeți asta! Numărul celor care îndrăzneau – da, ”îndrăzneau” e termenul perfect – să asculte posturile occidentale era infim, mulți din cei pe care îi auziți acum spunând doct cum au simțit ei vântul schimbării nici nu aveau aparate de radio cu ”unde ultrascurte”, ca să poată prinde aceste posturi.

Știau de schimbările din Europa de Est, însă, pentru că vedeau la posturile sovietice, în special din Moldova, rockeri ”la liber” pe micile ecrane, filme cu cowboy, ceea ce la noi nu mai găseai decât pe videocasetele trase prost și dublate de eterna Irina Margareta Nistor. Alții aflau, tot pe calea undelor, de la bulgari ce înseamnă schimbarea asta sau de la sârbi.

Fronda tinerilor, specifică vârstei, o simțeai la spectacolele studențești, unde, însă, publicul era restrâns la cei din comunitate. Am simțit pe propria piele ce însemna să te riști să bagi o ”șopârlă” în textele de brigăzi artistice sau ale ”montajului literar-artistic”. Urmau verificări, ”critici constructive” în ședințele UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România) sau riscai exmatricularea. Te urmărea și Securitatea? Normal.

Mâncarea lipsea, nu lipsea abundența, lipseau produsele de bază, sau cine le avea trecea printr-un șir de umilințe inimaginabile astăzi. Cozile unde te depersonificai, erai o ”sacoșă” lăsată la rând, aprovizionarea de la rudele de la țară, luatul ”pe sub mână” de la ”semi-zeii” perioadei, măcelarii, tarabagii din piață sau cofetarii de cartier.

Pe fondul ăsta a venit Revoluția.

Pe fondul urii față de un regim care ne ținea ca pe un animal de povară, hrăniți material și spiritual doar cât să nu cedeze ”bovinele” puse să tragă la plugul ”construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”!

În paralel cu asta, în puținele ore lăsate de televiziune, în toate programele de radio, în orice publicație luai în mână, de la cele pentru copii, ”Arici Pogonici”, la cele pentru bătrâni, ”Munca de partid”, ”Săptămâna”, Flacăra”, vedeai un singur chip, preaslăvit în cele mai fetișiste moduri imaginate de oameni, limbile pătrunzându-i fiecare ascunziș al corpului, al biografiei grosier falsificate, fiecare imbecilitate pe care o spunea sau făcea era transformată în mir pentru frunțile plecate la picioarele sale.

O să spuneți că ăștia erau numai câțiva, nomenclatura, aleșii dintre aleși. Replica mea e simplă: ”Hai sictir!” Erau milioane de limbiști, cei mai mulți tăcuți, dar la fel de periculoși precum cei vocali. Limbist era ăla care tăcea când auzea de o nedreptate. Limbist era ăla care îți făcea semn să taci când te apucai să spui bancuri.

Unde sunt ăștia acum? Pe Facebook! Îți vorbesc despre curaj și despre cum au înțeles ei acum 30 de ani mersul istoriei.

Consecința a fost importantă. Cu cât neisprăvitul ăla de Ceaușescu era prezentat mai vârtos drept singurul fiu al țării care conta cu atât mai mult el devenea principalul depozitar al urii populare pentru toate lipsurile, frustrările, umilințele la care eram supuși.

Pe imbecilul care acum 31 de ani s-a urcat pe scena de la ”Grigore Preoteasa” și a tras cortina peste spectacolul nostru în care făceam mișto de colectele de hârtie reciclabilă îmi era scârbă, îl ocoleam cum ocolești un rahat care se usucă-n stradă, dar pe Ceaușescu îl uram. Fie vorba între noi, cel care a tras cortina a murit acum ceva timp și am văzut că era prezentat drept un erou al post-revoluției. Treaba lor din cine-și fac idoli!

Uitarea e un rahat și dacă le place să se tăvălească-n el e dreptul lor!

Acum au drepturi! În perioada de care vorbesc nu aveau! Libertatea, ca și zahărul, uleiul, ness-ul, se dădea doar ”pe sub mână”!

Și a venit revolta de la Timișoara!

Pe cine urau oamenii aceia? Comunismul? Sărăcia? Munca epuizantă pentru niște planuri fantasmagorice? Da, toate astea și încă multe altele le urau din tot sufletul lor, dar toate aveau un nume: Ceaușescu!

Nu mă dau erou dacă nu am fost, poate că îmi ajunseseră riscurile din timpul așa-zisei ”mișcări studențești” al cărei rol acum îl neagă tot mai multă lume, numărând ca acte de dizidență doar pe acelea care au ajuns depeșe la Europa Liberă. Ziua de 22 decembrie 1989 m-a prins într-o cameră de hotel din Sinaia, în brațele unei tinere ”tovarășe”. Aveam 20 de ani. Despre revoltele din Timișoara și București știam prea puține. Era vacanță și o trăiam cum puteam mai bine.

Văzusem câteva secvențe din mesajul lui Ceaușescu din 20 decembrie, aflasem de întreruperea emisiei de la TVR din 21 decembrie și, abia pe 22, când am ieșit din hotel, am văzut mulțime adunată în fața primăriei. Făceau și ei Revoluția lor!

Am mers, urmând o frumusețe locală, ”înarmată” cu un steag găurit, până la poarta Peleșului, după care am revenit în stațiune și am plecat spre București cu trenul. Pe tot acest parcurs plângeam, înțelegeam că ”scăpasem”.

De acasă, urmărit de rugămințile mamei de a sta ”la locul tău, că am avut destule necazuri, mamă”, am plecat la TVR, că doar erau mesaje că e nevoie de ajutor, dar nu am intrat în clădire. Am mers apoi la facultate, cea de ”Instalații”, de pe bulevardul ”Republicii”, actualul Pache Protopopescu, că și aici era nevoie ”să păzim”. De cine, mama dracului, o păzeam nu știu, că doar profesorul nostru de socialism științific era deja în noul guvern!

Au urmat două zile de dormit prin Primăria Sectorului 2, unde am organizat un ”comitet revoluționar”, dar ne-au alungat de acolo când au început să vină ”ajutoarele” de peste hotare și să se distribuie locuințe celor aflați în nevoie.

Seara de 25 decembrie m-a găsit iar în facultate, păzind-o, alături de alți colegi, dotați cu cozi de lopată și puști din lemn pentru PTAP!

Per total? Până atunci nu făcusem nimic! Am apărat cu pieptul gol o televiziune deja Liberă, am păzit o facultate unde nu veneau nici studenții și o primărie despre care nici cei din sector nu prea știau unde e.

Și a venit momentul difuzării casetei cu procesul și execuția Ceaușeștilor!

Dacă tot e spovedanie, să fie până la capăt! Am plâns de bucurie. A fost cel mai frumos Crăciun pe care l-am avut vreodată. Mai frumos chiar decât cele din copilărie, când stăteam emoționat pe genunchii unchiului meu, îmbrăcat cu paltonul cu dublură roșie îmbrăcat pe dos și cu barbă din vată lipită de față.

Am plâns pentru că-l uram. Îi uram pe amândoi. Pentru anii pierduți ascunzându-ne pasiunile, pentru muzica ascultată cu bruiaje și pârâituri la radiouri străine, pentru umilirea prietenelor, mamelor și chiar bunicilor, târâte la controale ginecologice abjecte pentru că nu mai avea el muncitori în fabrici și pe ogoare, pentru adolescența ciuntită, îl uram pentru frigul din case, pentru lipsa apei calde, îl uram pentru că scosese la lumină din semenii mei ce era mai grotesc, ținându-ne în frică și lipsuri. Îl uram pentru poveștile cu care am crescut, într-o familie din care cinci bărbați își pierduseră viețile sau mințile prin închisori politice.

Aș putea înșira o zi întreagă motivele pentru care îl uram. El a vrut să fie simbolul țării comuniste, a fost, doar că țara era nemulțumită, speriată, rănită.

Chiar și fără Timișoara, fără avertismentele hâde ale unor atacuri teroriste care nu existau, în acea zi am simțit o ușurare că Nicolae Ceaușescu a fost ucis! Și cred că, dacă aș fi fost militar atunci și eram în plutonul de execuție, aș fi tras cu zâmbetul pe buze. Cu sentimentul datoriei împlinite. Aș fi descărcat arma în el și fără vreo sentință pronunțată într-un proces făcut de maimuțoi cu priviri încrâncenate. Sentința i-o dădusem eu de mult, în sinea mea, iar ca mine erau mulți.

Înțeleg acum și înțelegeam și atunci, mult mai puțin, evident, realizările regimului, metroul, orașele, fabricile, dar le știam și prețul. ”Generații de sacrificiu”? Asta e o sintagmă inventată de cei care nu au trăit să facă parte din una sau de cei resemnați că nu pot da timpul înapoi.

Eu m-am bucurat de răzbunarea destinului pe cel care ne sacrificase.

Că procesul a fost strâmb, că execuția a fost sumară și profund ilegală, asta nu îmi schimbă convingerea că în acea noapte am devenit mai creștin, fie și pentru a crede mai tare că Iadul există și acel om nu își va găsi veșnic liniștea!

A fost o crimă a neo-comuniștilor perestroikiști care au pus mâna pe țară? Da, evident, dar asta nu înseamnă că nu m-a bucurat vestea morții lui Ceaușescu.

Suntem ipocriți dacă nu recunoaștem: dispariția celor doi a fost cea mai așteptată moarte de către români și cea mai aplaudată în acel moment. Asta nu schimbă faptele celor care au făcut crima, nu le șterge vinovăția sau complicitatea.

În cei 30 de ani care au trecut, am căutat și am găsit nenumărate probe că pe fondul urii a milioane de români s-au cocoțat unii care studiaseră perestroika mai mult decât abecedarul. Multe le-am publicat și poate am ajutat la schimbarea percepției asupra evenimentelor din 1989, dar asta nu îmi schimbă convingerea că pentru mințile a multor români Ceaușescu trebuia să moară. Am fi trăit o interminabilă vendetta sau am fi fost siliți la o reconciliere națională. Iar limbiștii de care vorbeam nu o meritau. Măcar așa i-am silit să își ascundă originea comunistă, să se schimonosească atunci când îi demascam.

Mai mult, cred că dacă s-ar fi întâmplat procese și în alte părți, dacă, dau un exemplu la întâmplare, bulgarul ar fi luat câteva șuturi în fund pe stradă sau est-germanul, nu am fi ajuns atât de repede la ridicarea unei statui în cinstea lui Marx.

Am căutat de-a lungul anilor teroriștii ăia ca pe apa de pe Marte, nu am găsit decât probe că românii s-au împușcat între ei, mințiți de niște indivizi cinici.

Nu pe acei teroriști i-a calmat moartea lui Ceaușeșcu, ci furia din noi, alte milioane, care am putut pleca apoi la drum mai liniștiți. Marcați de păcat, dar oarecum liniștiți, calmi, capabili să ne facem planuri, cariere, vieți.

Eu m-am hotărât să recunosc asta. Tu cât timp te mai minți că n-ai simțit același lucru?

Resturi umane carbonizate! Cât timp mai ține isteria ucigașului din Caracal, cuvintele astea vor fi o sintagmă, un simbol al durerii descoperirii zi de zi adevărul despre natura umană.

Știrea zilei de luni, 5 august, este că Gheorghe Dincă a condus anchetatorii într-o pădure de lângă Caracal unde a indicat exact locul unde se aflau oase ”trecute prin foc”. El susține că e ”fata din aprilie”, Dincă neștiind numele fetelor răpite, abuzate și omorâte, cel puțin așa susține avocatul familiei Luizei.

Practic, recunoscând prima crimă și indicând locul unde este trupul fetei, Dincă și-a semnat condamnarea la închisoare pe viață.

Veți auzi multe speculații, dar puteți paria pe sentința asta.

Chiar dacă în sacul aruncat în pădure se va dovedi (deși nu cred) că oasele nu sunt ale Luizei, ci ale altei victime, Dincă s-a ”legat” de a doua crimă.

Moartea Alexandrei este și ea certă. Pe surse se spune că fragmentele osoase ”culese” de sub prea celebrul butoi transformat în incinerator în care s-ar fi identificat ADN-ul Alexandrei sunt din osul coxal, de lângă bazin, și un cartilagiu de creștere. Amândouă nu pot fi extrase din corp dacă omul este în viață!

Din acest moment, Gheorghe Dincă are probate ”beton” două omoruri calificate. Practic, din acest moment poate recunoaște orice faptă. Mai rău nu îi poate fi.

Una dintre certitudinile cazului Gheorghe Dincă este că arestatul sub acuzația de dublu omor calificat minte. Toți, de la anchetatorii care se plimbă de zile bune prin câmpuri de floarea soarelui sau prin nămolul de pe malurile Dunării sau Oltului la telespectatorii coloratului show multi-tv care se derulează de zece zile, toată lumea vede că mărturiile date de Dincă la București sau în Oltenia sa natală conțin multe neadevăruri sau adevăruri parțiale.

Un lucru merită menționat. Din informațiile mele declarațiile date de Dincă la Craiova și la București nu diferă. Ce a declarat el găsiți AICI, pe site-ul evz.ro.

Prima întrebare care se pune este ce ar mai avea de câștigat Dincă ascunzând amănunte dacă a recunoscut deja două crime, ”asigurându-și” o condamnare pe viață?

Experiența spune că deținuții, în special cei cu pedepse foarte mari, păstrează elemente de interes pentru polițiști. Cu timpul, ei le ”oferă” cerând în schimb diverse avantaje, de la cele care țin de condițiile de detenție la cele care ar putea să îi ”ajusteze” pedeapsa”.

În alte cazuri,  ascunderea de informații este făcută dintr-un calcul legat de pedeapsă. Pur și simplu, inculpatul crede că îl ajută sau vede în unele minciuni posibilitatea unor circumstanțe atenuate.

În acest caz s-a speculat că uciderea celor două fete așa cum este ea în mărturiile criminalului – respectiv lovitură dată la nervi și căderea victimelor cu capul de ciment – îl ”scapă” pe Gheorghe Dincă de acuzația de ”omor prin cruzimi”, pedepsele fiind mai mari. Dar, așa cum rezultă din comunicate, Dincă este deja acuzat de ”omor calificat” care, potrivit noului Cod Penal, este și ”prin cruzimi”.

În absența celor două cadavre ”întregi”, Dincă pare să fi știut din prima, sau poate așa a fost sfătuit, că aceste cruzimi din CP nu pot fi dovedite și, în consecință, nu îi pot fi imputate. Mai mult, dacă nu se va dovedi că a tranșat victimele scapă și de acuzația, destul de gravă ca spor de pedeapsă, de ”profanare de cadavru”.

Poate și oscilațiile legate de locul unde a aruncat corpul (sau bucăți din corpul Luizei) vin tot din spaima de pedeapsă. Speră Dincă să nu fie găsit niciodată acest trup și apoi, în absența altor probe, să renunțe la declarația că a omorât-o? Posibil. În acest caz fericit pentru el, și la moartea Alexandrei ar putea spera să îi fie schimbată încadrarea juridică.

Totuși nu pot să nu remarc faptul că toate aceste ”jonglerii” cu declarații și cu frânturi de adevăr sunt apanajul recidiviștilor versați, trecuți prin zeci de anchete, care au învățat pe propria piele cum gândesc anchetatorii și ce concesii sunt dispuși să facă. Gheorghe Dincă, potrivit datelor oficiale (dar cine mai știe ce e oficial în acest caz?) nu are cazier.

PS Cel mai interesant caz de ucigaș român cu multiple victime,  din punctul de vedere al oferirii de informații cu țârâita, a fost Marius Csampar. Pentru avantaje privind condițiile de detenție și pentru a ajunge în arestul Parchetului pe parcursul unei noi anchete, mai ”confortabil” decât pușcăria, el recunoștea o crimă la fiecare doi ani de zile!

PPS Care este proba ”uitată” de anchetatori de la reținerea lui Dincă până duminică, 3 august? Cum care? Mărturia lui că a aruncat telefonul Alexandrei în parc!

”E nebun, domnule!” – mi-a spus o doamnă lângă care stăteam. Discuta, ca orice român al momentului, despre Gheorghe Dincă și crimele lui din Caracal.

”E nebun” este explicația prin care îndepărtăm anormalul, inumanul de lângă noi, preferând să folosim cuvinte simple care să ne îndepărteze de realitatea scârboasă de lângă noi. Și Gheorghe Dincă face parte din această realitate.

Din prima clipă când apare un criminal care face notă discordantă față de ”crimele normale” (pasionale, în scop de jaf etc) apare și întrebarea dacă individul este normal.

Evident el este ”anormal”, din punct de vedere social și de aceea va fi extras din societate și închis departe de ea. Dar este el ”anormal” și medical? Dincă, de exemplu, este un sociopat, un psihopat, simpla relatare a violurilor aducând aceste diagnostice în discuție.

Numai că din punct de vedere penal Dincă trebuie declarat cu ”discernământul abolit” sau măcar cu ”discernământ diminuat” pentru a scăpa de pedeapsă sau pentru a și-o diminua. Altfel, simplul fapt că eu și vecina mea îl considerăm nebun nu îl ajută cu nimic.

Marți, 30 iulie, am scris un articol pe Evenimentul Istoric despre cum a apărut și cum se aplica pedeapsa cu moartea pe vremea comuniștilor. Articolul îl găsiți AICI.

Mulți riscau pedeapsa cu moartea, de la oponenții regimului la cei care ”băgau mâna în averea poporului”, dar criminalii sunt cei ne interesau în acea zi din plin ”foc” al informațiilor din Caracal.

Puteau scăpa doar cei declarați iresponsabili. S-ar fi încadrat Dincă.

Iată ce am scris atunci:

” Putea fi Dincă declarat iresponsabil? Decizia nu ar fi diferit mult de ce se va întâmpla zilele acestea, pentru că sistemul de expertizare și de avizare a concluziilor de către o Comisie Superioară de Medicină-Legală nu e foarte mult schimbat de atunci.

Ca o simplă părere, acte medicale vechi de mai bine de 9 ani și neurmate de alte controale nu ar fi dus la concluzia că ucigașul nu are discernământ, mai ales că activitatea lui ulterioară arată că își lua măsuri de precauție, acționa după un plan și își alegea victimele de așa natură ca să le poată captura ușor și în momente în care nimeni nu îl putea împiedica.”

Ca să pun capăt, în ceea ce mă privește acestei dispute, că Dincă ar putea scăpa pe ușa cabinetului de psihiatrie, doar că a vrut o pensie acum niște ani, repet esența:

Discernământul nu e dat doar de modul de acțiune la momentul comiterii unei infracțiuni, ci de un complex de acțiuni care descriu personajul expertizat.

La Dincă avem semne de acțiune clară cu discernământ și o să enumăr câteva dintre ele: în cazul Alexandrei, nu a răpit o fată din mulțime, ci a luat-o din stradă și a lovit-o și sechestrat-o abia când, ajuns la adresa cerută de ea, a văzut că e singur pe stradă și că nu îl vedea nimeni. Nu știa de camera de supraveghere, dar… nimeni nu e perfect. A ținut-o pe Alexandra într-o cameră ”special amenajată”, legată la ochi. A cumpărat un telefon nou și o cartelă nefolosită din alt oraș, mai mare, unde nu risca să fie recunoscut. A sunat la familie ca să câștige timp și să apuce să își șteargă mai bine urmele.

Doar aceste elemente și ar fi de ajuns ca Dincă să înfunde pușcăria pe viață.

Urmează: Proba pierdută de pe 26 iulie până pe 3 august!

Foto: evz.ro

Gheorghe Dincă, ”Popicu” pare-se că este porecla lui, a rămas, la mai bine de o săptămână de la prinderea sa, cel mai mediatizat personaj al momentului.

Este și normal, monștrii sunt, de mai bine de 50 de ani, personaje de isteric interes pentru omul modern. Aveți AICI un articol pe această temă, ”Ucigașul în serie, de unde a început nebunia”, un text prin care anticipam frenezia informațiilor care a urmat. În primele ore după ce s-a descins acasă la el, vineri, 6 iulie, am scris pe evz.ro, site-ul Evenimentului Zilei, următoarele rânduri:

” O victimă a ce? Asta ar fi următoarea întrebare. De ce răpea Dincă fete tinere pe care le acosta luându-le cu mașina ”la ocazie”. O posibilă explicație este cea anunțată de procurorul general Bogdan Licu, el anunțând că există un dosar de trafic de persoane pe numele lui Dincă. Presa locală, Gazeta Nouă, susține că Dincă fusese denunțat (lucrarea fiind acum la DIICOT Craiova) că oferea fete militarilor din Deveselu. Dosarul e pornit de la un denunț, făcut în legătură cu o fostă victimă a traficantului.

De asta a fost răpită Alexandra Măceșanu? Răpită pentru a o sili la acte de prostituție și omorâtă când monstrul a intrat în panică după ce a prins-o vorbind la telefon? Declanșarea dosarului de la Craiova l-a învățat pe nenorocit că victimele scăpate din mână se pot răzbuna? La ora asta, cam asta e versiunea care circulă, dar, văzând cum graba în a furniza informații duce la greșeli, putem aștepta rezultatele primei audieri. Ea se va desfășura în noaptea de vineri spre sâmbătă, după ce dosarul, deschis inițial pentru sechestrare de persoane la Parchetul Caracal, va ajunge la forul superior.

Dosar la DIICOT, fată răpită fără a îi face altceva decât să o țină sechestrată, toate converg spre ideea că Gheorghe Dincă răpea fete cu un singur scop, de a face bani de pe urma lor.”

Aici e articolul, completat a doua zi, când DIICOT l-a reținut pe Dincă.

Aceste fraze parcă au fost un picior dat într-un mușuroi de furnici. Principala grijă a contestatarilor acestei ipoteze se arătau contrariați de faptul că printre clienții unui cuib de proxeneți s-ar putea număra și militari de la Baza din Deveselu, ca și cum parteneriatul nostru strategic cu americanii s-ar baza pe un legământ de castitate și nu pe decizii și tratate militare.

Acum, când apar tot mai multe informații din care se conturează ipoteza că acest individ era un posibil furnizor de fete unor proxeneți, când mai toate datele culese de ziariștii care au fost la Craiova, Slatina și Caracal spun că și acolo acționează, ca mai peste tot în țară, și rețele de proxeneți care sunt alimentate de fete care vor să practice prostituția, altele șantajate, mințite ca să o practice și, în fine, fete răpite, silite să devină prostituate.

De ce era inevitabilă ancheta și pe legăturile cu rețele care folosesc fete răpite? În primul rând din cauza modului de lucru al criminalului, mă încăpățânez să-i spun așa deși e acum un curent nedrept care alimentează ideea că ambele fete sunt vii.

Fata răpită la autostop e o pradă care ”oferă” un interval mai mare de timp până i se constată dispariția. Un interval mult mai are decât la fetele care iau taxiul de la o adresă la alta în același oraș. Lovită, legată și dusă într-un loc necunoscut, respectiv casa lui Dincă, în acest caz, fata se pierde, nu mai reacționează rațional, ci se blochează, sperând să scape printr-o minune. Dincă părea să știe toate astea, lucruri pe care nu le înveți din filme, discutând la o bere cu un prieten care cunoaște sau citind cărți de psihologie. Animalele astea învață să rupă destine pe viu, exersând!

Urmează pașii următori. Bătută, legată, poate chiar și violată, fata nu mai găsește scăpare, crede că lumea este doar ce-i permite răpitorul să vadă.

Timpul până la declanșarea cercetărilor este important. Răpitorii câștigă timp sunând familia fetei răpite și încercând să îi liniștească. Asta se întâmplase în ambele cazuri. E plecată în Anglia. Se simte bine, facem niște bani.

În cazul familiilor Luizei și Alexandrei aceste gogorițe nu au ținut. Ele, spre ghinionul răpitorului, nu proveneau din familii destrămate, neinteresate de soarta copilului lor. Dimpotrivă. Ei s-au înverșunat în demersurile lor de căutare a fetelor răpite.

În astfel de cazuri devine clar pentru răpitori și pentru cei care urmează să folosească ”carnea vie”, fata nu mai este un ”plus” pentru rețea ci, dimpotrivă, un risc major. Fetele sunt fie abandonate, fie, dacă au apucat să vadă fețele sau locurile…

Am văzut, acum o zi sau două, declarațiile italianului Paolo Santori care spunea că răpitorii nu bat și nu își violează victimele. Cu tot respectul pentru experiența sa, dosarele de proxenetism sunt pline de declarații și probe că fetele sunt ”dresate” de răpitori tocmai prin violențe extreme și violuri repetate atât de des încât provoacă un efect psihologic groaznic: prin abuzuri sexuale repetate fetelor li se induce ideea că un act sexual în plus nu mai contează. Decât financiar.

Astea sunt lucruri pe care, teoretic, le știm destul de mulți, dar nu sunt mulți care să știe cum se aplică ele direct, cum transformi în câteva zile o fată care are idealuri, vise, planuri într-o sclavă care-i mulțumește lui Dumnezeu la culcare că a avut zece clienți într-o zi.

Așa că, din prima clipă, versiunea care trebuia obligatoriu verificată era dacă Gheorghe Dincă nu este un răpitor și violator în serie, care alimentează, ca un pion oarecare, o rețea care scoate din Oltenia ”carne vie” pentru o rețea de proxenetism. Pe unele fete le lua pentru el, le viola și le omora, poate că vroiau să evadeze, aveau familii care nu credeau versiunea cu ”E bine, facem niște bani în Anglia” sau poate îi făcea plăcere să le execute. Abia după ce își satisface fantasmele principale devine ucigaș. În serie.

Urmează: Nebunia lui Popicu. Reală?

Foto evz.ro