Author Archives: Alecu Racoviceanu

Jurnal de tătic. Doamne, fă-mă creion!

Doamne, fă-mă un creion și ascunde-mă într-un penar! Nu-mi pasă dacă e cu Elsa, cu Mickey, flori sau cu monștrii al căror nume nu-l cunosc. Penar să fie și să mă așezi între creionul roșu care subliniază greșelile și guma care le șterge pentru totdeauna. De fapt poți să mă așezi oriunde, lângă cel albastru care va colora cerul, cel galben care va da viață părului zânelor, cel violet care se va toci îmbrăcând fete abia schițate, învelite în rochii cu poale lungi, întinse pe iarba crescută la umbra unor castele cum numai arhitecții cărților de colorat pot construi.

Doamne, fă-mă creion și rupe-mă apoi în două și ascunde-mă în penarele lor, să fiu lângă ele când vor scrie ”tata” sau când vor greși orice cuvânt și, înainte ca prima lacrimă să cadă pe foaia înroșită, să apuc să iau greșeala asupra mea și să nu las nimic să le alunge vreodată zâmbetul știrb de școlăriță.

Aș vrea să mă ascund printre lucrurile din ghiozdan și să mă poarte cu ele până în clasă, să sorb cu mina mea toate durerile, spaimele, bucuriile, încercările, reușitele și căderile fiecărei zile de școală și apoi să le aștern pe hârtie. Foile o să le ascund într-un sertar cu lucruri vechi, acolo unde nu pătrund nici memoria calculatorului, nici serverul telefonului și să le poată lua în mână, să simtă cu vârfurile degetelor rănile săpate în hârtie de vârful creionului. Să lase atunci lacrima oprită în copilărie să cadă peste rândurile scrise de un tată care se bucură când le vede cum cresc și simte cum nu mai face parte din fiecare secundă a vieții lor.

Doamne, fă-mă creion și ascunde-mă într-un penar! De restul se ocupă timpul.

Autor foto: Alecsia

PS Sofia merge în clasa O, pregătitoare. Da, mărturisesc, eu aveam nevoie de o clasă pregătitoare, ea probabil că nu. A învățat să citească, pe litere, evident, că doar nu poți grăbi ritmul vieții pe cât ți-ai dori. Merge cu mine și citește etichete, firme, panouri.

-Uite, tati, aici scrie D…Ă…B…U…L…E…N…I”

-Bravo, Sof, așa e.

-Tati, luăm și noi portocale de Dăbuleni?

Atunci m-am uitat în jur mai atent. Taraba din Obor – unde altundeva găsești ciudățenii! – chiar avea la vedere niște portocale superbe și un mic anunț de producător, pierdut undeva jos.

PPS Alecsia merge în clasa a patra. Ne uităm amândoi la un film ales de mine, dintre cele propuse de ea. O adolescentă ciudățică învârte băieți pe degete. Încep să mă plictisesc și îi spun:

-Alecsia, mutăm pe altceva, fata asta nu face decât să se pupe.

-Tati, mai uită-te, o să îți placă. Sau o să te obișnuiești!

PPPS Silvana este Regina Mamă în acest regat cu două prințese-moștenitoare, un pisic negru, o broască țestoasă și un singur supus, poreclit ”capul familiei”. Mă vede că stau la calculator, impasibil la pregătirile pentru prima zi de școală și mă preia:

-Ce faci acolo?

-Caut poze cu pisici. Mai trece timpul…

-Când noi nu vedem capul cu pregătirile pentru mâine! Tu ți-ai pregătit totul pentru mâine?

-Da. Adică nu. Mă duc să ascut niște creioane. Poate mai au loc în penar.

-Of, bărbații ăștia!

Ultima voce nu știu dacă era a Silvanei, Alecsiei sau Sofiei. Nici nu conta.

Doamne, fă-mă creion!

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Dincă și-a semnat astăzi condamnarea la închisoare pe viață

Resturi umane carbonizate! Cât timp mai ține isteria ucigașului din Caracal, cuvintele astea vor fi o sintagmă, un simbol al durerii descoperirii zi de zi adevărul despre natura umană.

Știrea zilei de luni, 5 august, este că Gheorghe Dincă a condus anchetatorii într-o pădure de lângă Caracal unde a indicat exact locul unde se aflau oase ”trecute prin foc”. El susține că e ”fata din aprilie”, Dincă neștiind numele fetelor răpite, abuzate și omorâte, cel puțin așa susține avocatul familiei Luizei.

Practic, recunoscând prima crimă și indicând locul unde este trupul fetei, Dincă și-a semnat condamnarea la închisoare pe viață.

Veți auzi multe speculații, dar puteți paria pe sentința asta.

Chiar dacă în sacul aruncat în pădure se va dovedi (deși nu cred) că oasele nu sunt ale Luizei, ci ale altei victime, Dincă s-a ”legat” de a doua crimă.

Moartea Alexandrei este și ea certă. Pe surse se spune că fragmentele osoase ”culese” de sub prea celebrul butoi transformat în incinerator în care s-ar fi identificat ADN-ul Alexandrei sunt din osul coxal, de lângă bazin, și un cartilagiu de creștere. Amândouă nu pot fi extrase din corp dacă omul este în viață!

Din acest moment, Gheorghe Dincă are probate ”beton” două omoruri calificate. Practic, din acest moment poate recunoaște orice faptă. Mai rău nu îi poate fi.

Posted in Editoriale | 1 Comment

Proba pierdută de anchetatorii crimelor din Caracal

Una dintre certitudinile cazului Gheorghe Dincă este că arestatul sub acuzația de dublu omor calificat minte. Toți, de la anchetatorii care se plimbă de zile bune prin câmpuri de floarea soarelui sau prin nămolul de pe malurile Dunării sau Oltului la telespectatorii coloratului show multi-tv care se derulează de zece zile, toată lumea vede că mărturiile date de Dincă la București sau în Oltenia sa natală conțin multe neadevăruri sau adevăruri parțiale.

Foto> evz.ro

Un lucru merită menționat. Din informațiile mele declarațiile date de Dincă la Craiova și la București nu diferă. Ce a declarat el găsiți AICI, pe site-ul evz.ro.

Prima întrebare care se pune este ce ar mai avea de câștigat Dincă ascunzând amănunte dacă a recunoscut deja două crime, ”asigurându-și” o condamnare pe viață?

Experiența spune că deținuții, în special cei cu pedepse foarte mari, păstrează elemente de interes pentru polițiști. Cu timpul, ei le ”oferă” cerând în schimb diverse avantaje, de la cele care țin de condițiile de detenție la cele care ar putea să îi ”ajusteze” pedeapsa”.

În alte cazuri,  ascunderea de informații este făcută dintr-un calcul legat de pedeapsă. Pur și simplu, inculpatul crede că îl ajută sau vede în unele minciuni posibilitatea unor circumstanțe atenuate.

În acest caz s-a speculat că uciderea celor două fete așa cum este ea în mărturiile criminalului – respectiv lovitură dată la nervi și căderea victimelor cu capul de ciment – îl ”scapă” pe Gheorghe Dincă de acuzația de ”omor prin cruzimi”, pedepsele fiind mai mari. Dar, așa cum rezultă din comunicate, Dincă este deja acuzat de ”omor calificat” care, potrivit noului Cod Penal, este și ”prin cruzimi”.

În absența celor două cadavre ”întregi”, Dincă pare să fi știut din prima, sau poate așa a fost sfătuit, că aceste cruzimi din CP nu pot fi dovedite și, în consecință, nu îi pot fi imputate. Mai mult, dacă nu se va dovedi că a tranșat victimele scapă și de acuzația, destul de gravă ca spor de pedeapsă, de ”profanare de cadavru”.

Poate și oscilațiile legate de locul unde a aruncat corpul (sau bucăți din corpul Luizei) vin tot din spaima de pedeapsă. Speră Dincă să nu fie găsit niciodată acest trup și apoi, în absența altor probe, să renunțe la declarația că a omorât-o? Posibil. În acest caz fericit pentru el, și la moartea Alexandrei ar putea spera să îi fie schimbată încadrarea juridică.

Totuși nu pot să nu remarc faptul că toate aceste ”jonglerii” cu declarații și cu frânturi de adevăr sunt apanajul recidiviștilor versați, trecuți prin zeci de anchete, care au învățat pe propria piele cum gândesc anchetatorii și ce concesii sunt dispuși să facă. Gheorghe Dincă, potrivit datelor oficiale (dar cine mai știe ce e oficial în acest caz?) nu are cazier.

PS Cel mai interesant caz de ucigaș român cu multiple victime,  din punctul de vedere al oferirii de informații cu țârâita, a fost Marius Csampar. Pentru avantaje privind condițiile de detenție și pentru a ajunge în arestul Parchetului pe parcursul unei noi anchete, mai ”confortabil” decât pușcăria, el recunoștea o crimă la fiecare doi ani de zile!

PPS Care este proba ”uitată” de anchetatori de la reținerea lui Dincă până duminică, 3 august? Cum care? Mărturia lui că a aruncat telefonul Alexandrei în parc!

Posted in Editoriale | Leave a comment

Răspunsul (aproape definitiv) la întrebarea: Este sau nu Dincă nebun?

”E nebun, domnule!” – mi-a spus o doamnă lângă care stăteam. Discuta, ca orice român al momentului, despre Gheorghe Dincă și crimele lui din Caracal.

”E nebun” este explicația prin care îndepărtăm anormalul, inumanul de lângă noi, preferând să folosim cuvinte simple care să ne îndepărteze de realitatea scârboasă de lângă noi. Și Gheorghe Dincă face parte din această realitate.

Din prima clipă când apare un criminal care face notă discordantă față de ”crimele normale” (pasionale, în scop de jaf etc) apare și întrebarea dacă individul este normal.

Evident el este ”anormal”, din punct de vedere social și de aceea va fi extras din societate și închis departe de ea. Dar este el ”anormal” și medical? Dincă, de exemplu, este un sociopat, un psihopat, simpla relatare a violurilor aducând aceste diagnostice în discuție.

Numai că din punct de vedere penal Dincă trebuie declarat cu ”discernământul abolit” sau măcar cu ”discernământ diminuat” pentru a scăpa de pedeapsă sau pentru a și-o diminua. Altfel, simplul fapt că eu și vecina mea îl considerăm nebun nu îl ajută cu nimic.

Marți, 30 iulie, am scris un articol pe Evenimentul Istoric despre cum a apărut și cum se aplica pedeapsa cu moartea pe vremea comuniștilor. Articolul îl găsiți AICI.

Mulți riscau pedeapsa cu moartea, de la oponenții regimului la cei care ”băgau mâna în averea poporului”, dar criminalii sunt cei ne interesau în acea zi din plin ”foc” al informațiilor din Caracal.

Puteau scăpa doar cei declarați iresponsabili. S-ar fi încadrat Dincă.

Iată ce am scris atunci:

” Putea fi Dincă declarat iresponsabil? Decizia nu ar fi diferit mult de ce se va întâmpla zilele acestea, pentru că sistemul de expertizare și de avizare a concluziilor de către o Comisie Superioară de Medicină-Legală nu e foarte mult schimbat de atunci.

Ca o simplă părere, acte medicale vechi de mai bine de 9 ani și neurmate de alte controale nu ar fi dus la concluzia că ucigașul nu are discernământ, mai ales că activitatea lui ulterioară arată că își lua măsuri de precauție, acționa după un plan și își alegea victimele de așa natură ca să le poată captura ușor și în momente în care nimeni nu îl putea împiedica.”

Ca să pun capăt, în ceea ce mă privește acestei dispute, că Dincă ar putea scăpa pe ușa cabinetului de psihiatrie, doar că a vrut o pensie acum niște ani, repet esența:

Discernământul nu e dat doar de modul de acțiune la momentul comiterii unei infracțiuni, ci de un complex de acțiuni care descriu personajul expertizat.

La Dincă avem semne de acțiune clară cu discernământ și o să enumăr câteva dintre ele: în cazul Alexandrei, nu a răpit o fată din mulțime, ci a luat-o din stradă și a lovit-o și sechestrat-o abia când, ajuns la adresa cerută de ea, a văzut că e singur pe stradă și că nu îl vedea nimeni. Nu știa de camera de supraveghere, dar… nimeni nu e perfect. A ținut-o pe Alexandra într-o cameră ”special amenajată”, legată la ochi. A cumpărat un telefon nou și o cartelă nefolosită din alt oraș, mai mare, unde nu risca să fie recunoscut. A sunat la familie ca să câștige timp și să apuce să își șteargă mai bine urmele.

Doar aceste elemente și ar fi de ajuns ca Dincă să înfunde pușcăria pe viață.

Urmează: Proba pierdută de pe 26 iulie până pe 3 august!

Foto: evz.ro

Posted in Editoriale | Leave a comment

Răpitor și violator în serie sau ucigaș în serie?

Gheorghe Dincă, ”Popicu” pare-se că este porecla lui, a rămas, la mai bine de o săptămână de la prinderea sa, cel mai mediatizat personaj al momentului.

Este și normal, monștrii sunt, de mai bine de 50 de ani, personaje de isteric interes pentru omul modern. Aveți AICI un articol pe această temă, ”Ucigașul în serie, de unde a început nebunia”, un text prin care anticipam frenezia informațiilor care a urmat. În primele ore după ce s-a descins acasă la el, vineri, 6 iulie, am scris pe evz.ro, site-ul Evenimentului Zilei, următoarele rânduri:

” O victimă a ce? Asta ar fi următoarea întrebare. De ce răpea Dincă fete tinere pe care le acosta luându-le cu mașina ”la ocazie”. O posibilă explicație este cea anunțată de procurorul general Bogdan Licu, el anunțând că există un dosar de trafic de persoane pe numele lui Dincă. Presa locală, Gazeta Nouă, susține că Dincă fusese denunțat (lucrarea fiind acum la DIICOT Craiova) că oferea fete militarilor din Deveselu. Dosarul e pornit de la un denunț, făcut în legătură cu o fostă victimă a traficantului.

De asta a fost răpită Alexandra Măceșanu? Răpită pentru a o sili la acte de prostituție și omorâtă când monstrul a intrat în panică după ce a prins-o vorbind la telefon? Declanșarea dosarului de la Craiova l-a învățat pe nenorocit că victimele scăpate din mână se pot răzbuna? La ora asta, cam asta e versiunea care circulă, dar, văzând cum graba în a furniza informații duce la greșeli, putem aștepta rezultatele primei audieri. Ea se va desfășura în noaptea de vineri spre sâmbătă, după ce dosarul, deschis inițial pentru sechestrare de persoane la Parchetul Caracal, va ajunge la forul superior.

Dosar la DIICOT, fată răpită fără a îi face altceva decât să o țină sechestrată, toate converg spre ideea că Gheorghe Dincă răpea fete cu un singur scop, de a face bani de pe urma lor.”

Aici e articolul, completat a doua zi, când DIICOT l-a reținut pe Dincă.

Aceste fraze parcă au fost un picior dat într-un mușuroi de furnici. Principala grijă a contestatarilor acestei ipoteze se arătau contrariați de faptul că printre clienții unui cuib de proxeneți s-ar putea număra și militari de la Baza din Deveselu, ca și cum parteneriatul nostru strategic cu americanii s-ar baza pe un legământ de castitate și nu pe decizii și tratate militare.

Acum, când apar tot mai multe informații din care se conturează ipoteza că acest individ era un posibil furnizor de fete unor proxeneți, când mai toate datele culese de ziariștii care au fost la Craiova, Slatina și Caracal spun că și acolo acționează, ca mai peste tot în țară, și rețele de proxeneți care sunt alimentate de fete care vor să practice prostituția, altele șantajate, mințite ca să o practice și, în fine, fete răpite, silite să devină prostituate.

De ce era inevitabilă ancheta și pe legăturile cu rețele care folosesc fete răpite? În primul rând din cauza modului de lucru al criminalului, mă încăpățânez să-i spun așa deși e acum un curent nedrept care alimentează ideea că ambele fete sunt vii.

Fata răpită la autostop e o pradă care ”oferă” un interval mai mare de timp până i se constată dispariția. Un interval mult mai are decât la fetele care iau taxiul de la o adresă la alta în același oraș. Lovită, legată și dusă într-un loc necunoscut, respectiv casa lui Dincă, în acest caz, fata se pierde, nu mai reacționează rațional, ci se blochează, sperând să scape printr-o minune. Dincă părea să știe toate astea, lucruri pe care nu le înveți din filme, discutând la o bere cu un prieten care cunoaște sau citind cărți de psihologie. Animalele astea învață să rupă destine pe viu, exersând!

Urmează pașii următori. Bătută, legată, poate chiar și violată, fata nu mai găsește scăpare, crede că lumea este doar ce-i permite răpitorul să vadă.

Timpul până la declanșarea cercetărilor este important. Răpitorii câștigă timp sunând familia fetei răpite și încercând să îi liniștească. Asta se întâmplase în ambele cazuri. E plecată în Anglia. Se simte bine, facem niște bani.

În cazul familiilor Luizei și Alexandrei aceste gogorițe nu au ținut. Ele, spre ghinionul răpitorului, nu proveneau din familii destrămate, neinteresate de soarta copilului lor. Dimpotrivă. Ei s-au înverșunat în demersurile lor de căutare a fetelor răpite.

În astfel de cazuri devine clar pentru răpitori și pentru cei care urmează să folosească ”carnea vie”, fata nu mai este un ”plus” pentru rețea ci, dimpotrivă, un risc major. Fetele sunt fie abandonate, fie, dacă au apucat să vadă fețele sau locurile…

Am văzut, acum o zi sau două, declarațiile italianului Paolo Santori care spunea că răpitorii nu bat și nu își violează victimele. Cu tot respectul pentru experiența sa, dosarele de proxenetism sunt pline de declarații și probe că fetele sunt ”dresate” de răpitori tocmai prin violențe extreme și violuri repetate atât de des încât provoacă un efect psihologic groaznic: prin abuzuri sexuale repetate fetelor li se induce ideea că un act sexual în plus nu mai contează. Decât financiar.

Astea sunt lucruri pe care, teoretic, le știm destul de mulți, dar nu sunt mulți care să știe cum se aplică ele direct, cum transformi în câteva zile o fată care are idealuri, vise, planuri într-o sclavă care-i mulțumește lui Dumnezeu la culcare că a avut zece clienți într-o zi.

Așa că, din prima clipă, versiunea care trebuia obligatoriu verificată era dacă Gheorghe Dincă nu este un răpitor și violator în serie, care alimentează, ca un pion oarecare, o rețea care scoate din Oltenia ”carne vie” pentru o rețea de proxenetism. Pe unele fete le lua pentru el, le viola și le omora, poate că vroiau să evadeze, aveau familii care nu credeau versiunea cu ”E bine, facem niște bani în Anglia” sau poate îi făcea plăcere să le execute. Abia după ce își satisface fantasmele principale devine ucigaș. În serie.

Urmează: Nebunia lui Popicu. Reală?

Foto evz.ro

Posted in Editoriale | 1 Comment

Jurnal de tătic. Lăsați-mi și mie, măi fetelor, un colțișor din lumea asta! Lamentația unui tată de școlărițe

Acum câteva săptămâni, într-o vineri, m-am trezit târându-mă prin soarele care topește Oborul ca pe o uriașă înghețată din varză, cartofi și oameni. Mă strecor printre trecătorii care merg ținându-se cu o mână de un bagaj și cu cealaltă ștergându-se pe frunte de sudoare. În spate port un rucsac negru, încăpător, cel pe care-l folosesc de obicei ca să am tot timpul la mine laptopul, pipa, ochelari și multe alte nimicuri care te fac să nu-ți lipsească nimic oriunde te oprești.

De data asta rucsacul e complet gol, dar îmi arde umărul ca și cum ar fi plin cu bolovani. Sunt amintirile mele frumoase pe care tocmai mă pregătesc să le arunc, pentru a face loc celor noi.

În spatele meu, la nici trei pași, e Alecsia. Te aștepți de la un copil de 10 ani să fie mai zglobiu, mai ales că e ultima zi de școală, dar picioarele abia i se mișcă, parcă la fiecare pas auriul de pe pantofi i se topește de asfaltul încins.

Am trecut de chioșcul de presă fără să ne mai întrebăm unul pe celălalt ce jucărie ar trebui să cumpărăm la întoarcere. Și magazinul de fructe a scăpat de discuțiile interminabile despre ”pepene sau pere”, ca până la urmă să luăm nectarine, ”pentru că-i plac lui Mami”. Florile din coșurile neguțătorilor de pe trotuar s-au uitat unele la altele mirate, căutând să înțeleagă ce au greșit de am trecut pe lângă ele fără să le aruncăm vreo privire. Poate parfumul nu e destul de proaspăt, poate o petală de la un bujor grăsun era puțin ofilită? Le-am lăsat în urmă fără să le luminăm. Nu aveam chef de clocoteala lor colorată!

Am intrat pe gangul care ducea la o aleee din spatele blocurilor care străjuiesc Piața Iancului cu fardul de pe fețe scorojit. M-am oprit. Am făcut-o brusc și Alecsia aproape a dat cu nasu-n mine.

-Ce ai? De ce te-ai oprit?

Am vrut să-i spun că poate e ultima oară când trec pe aici  și că-mi pare rău. Dar n-am spus nimic. Rucsacul mă apăsa și mai tare ca și cum se adăugaseră noi pietre, amintiri pe care le pierdusem pe drumul ăsta, de la grădiniță spre casă și invers.

Vinerea e o zi specială pentru noi, încă de când era Alecsia la grădi. Era singura zi când o luam eu și o ”serbam” oprindu-ne printre coșurile de flori și alegând câteva care aveau să o aștepte pe Mami, ca să o încânte, să-i împarfumeze venirea acasă și să o îmbuneze când, parcă știind răspunsul, avea să ne întrebe ”Voi ați băut pepsi?”

Vinerea era ziua în care ne luam fructe sau înghețată, un suc acidulat – din ăla care le face pe nutriționistele plinuțe dar perfect și pozitiv sănătoase să se cutremure – și ne așezam pe o bancă din parc sau din cele aflate pe marginea șoselei. Aici ne desfătam simțurile și ne povesteam unul altuia ce am mai făcut. Eu desfăceam pachetul de tutun și îndesam o pipă de cocean iar ea desfăcea o jucărioară, din cele cumpărate de la chioșcurile din stradă. 

Anii au trecut și Dumnezeu, care nu știe să facă nimic la întâmplare, a vrut ca în viața noastră să apară Sofia și ca ea să fie de vârsta grădiniței exact când Alecsia a pășit în clasa 0.

Așa că nu am simțit trecerea. Doar că ziua de vineri a însemnat să o iau întâi pe Alecsia, să alegem din mers ce vom cumpăra după ce o luam și pe Sofia. Apoi ne certam toți trei în fața  florăresei, a vânzătorului de la chioșc și a celui de la înghețată și sfârșeam răzănd cu gura până la urechi, cu mustăți de înghețată, gaze de la sucuri și cu ochii lucind.

Dar acum…

Rucsacul pare că se rupe cu pietrele care ne făceau să râdem.

-Tati, o să o mai vedem pe doamna Mariana?

-Sigur, tu nu ai mai văzut-o pe doamna după ce ai terminat grădinița?

-Ba da, dar… doar vinerea, când o luam pe Sof. Și acum…

Acum Sofia pleacă la școală. Face 7 ani în toamnă și abia așteaptă.

Dar Alecsia are dreptate cu doamna. Doamna Mariana i-a fost ei educatoare, apoi Sofiei, practic multe poveri ne-a luat, nouă, părinților, de pe umeri, le-a învelit în poleiala jocului și ni le-a dat înapoi ca bucurii!

Și acum…

Pe drumul de întoarcere rucsacul era mai ușor, deși îl burdușisem cu hăinuțe, jucării și ce mai avea Sofia ascuns prin dulap. Și pașii erau mai veseli. Sofia rădea fericită și făcea planuri. Cum o să-și aleagă ghiozdanul, ce să-i pun, din toamnă, în pachetul zilnic…

Nici măcar doamna Mariana nu părea tristă la despărțire. Am văzut pentru ultima oară ca părinte dulăpioarele aliniate, pătuțurile, pereții plini de ”proiecte” muncite de copii care Dumnezeu știe pe unde or fi acum. Am văzut scara ce duce spre sala de festivități unde ani la rând am îngânat, cu lacrimi în ochi, poezii cu prințese, cu fulgi de nea și zâne, unde l-am așteptat pe Moș Crăciun de atâtea ori, fără să mă supăr măcar o dată pe el pentru că nu se descurca singur cu sacul pe scări și avea mereu nevoie de ajutor, elfii mai vânjoși fiind condamnați să piardă sfârșitul serbării de iarnă!

Am sfârșit după-amiaza cu mustăți de înghețată și cu un buchet de bujori așezat cuminte pe bancă, lângă noi.

Iar când am pornit spre casă, prin parcul ce răsuna de zurgălăii vacanței, Sofia m-a luat de mână și mi-a spus:

-În toamnă ai de luat două fete vineri de la școală, nu, Tati?

-Și luăm suc acidulat – a completat-o Alecsia.

Am râs iar, ne-am făcut promisiuni ferme, cum numai copiii și tații de fete pot face și am urcat în casă.

Aici, Silvana ne-a prins că am băut pepsi!

PS Optimistul poate spune că anii se așează unul peste altul ca într-o construcție de care te vei bucura când… Probabil, dar faptul că un an minunat nu se mai întoarce niciodată pe mine nu mă bucură. Smerit îmi suport destinul de tată de fete și aleg pantofi, mă lupt cu centimetrii fustelor sau dau automat din cap a aprobare cânnd aud întrebarea ”Tati, cum îmi stă?” Totuși tare dragi mi-au fost anii copilăriei fragede, când am fost stăpânul basmelor șoptite noaptea până ce bărbia îți cade în puful care îți doarme pe umăr, tartorul umbrelor care te sperie noaptea, cel mai bun prieten al poneiului Pony și al măgărușului Olel, jucăriile de pluș care încet-încet au devenit bibelouri în loc de străjeri și călăuze prin lumea viselor.

Dacă aș fi egoist și atotputernic aș opri câte o copie a Alecsiei și Sofiei și le-aș ține mereu copilași. Să mă grăbesc veșnic vinerea spre poarta grădiniței, să beau sucuri acidulate și, o dată pe an, să-l înjur în gând pe Moșul că nu-și duce singur sacii și nu mă lasă să mă smiorcăi când aud ”eu sunt zâna cea mai mică, mică, mică, mititică!”

Iar ele nu au decât să crească fericite, să se îndrăgostească, să facă sau nu facultăți, să aibă la rândul lor copii pe care soții lor să-i ia vinerea de la grădiniță, dar să-mi lase și mie un colțișor din lumea asta unde să spun basme inventate până ce bărbia îmi cade pe un căpșor de copil și un măgăruș de pluș.

Dracul să te ia, timpule!

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Burta lu’ Tati

Nu e deloc cinstit că mai toți vorbim cu dulce nostalgie de clipele petrecute ”la sânul mamei”, dar aproape niciunul nu își amintește de ”burta lu’ tati”!

Adică de ce povestea perenă a lacrimii de copil uscată și transformată în zâmbet ”la sânul mamei” nu ar putea avea ca personaj principal un tătic? Cam discriminatoriu, dacă e să cereți părerea obiectivă a unui tată posesor și de burtă și de două fete gata oricând să aterizeze pe un loc moale care nu poate riposta decât cu un icnit și un zâmbet forțat.
Poți sări ”la sânul mamei”? Evident că nu!
Poți să ”potrivești” mama așa cum așezi tatăl, ca să te întinzi cu fața spre televizor și să ațipești legănat de respirația lui și de prostiile debitate de Sponge Bob? Nu. Tatăl umple fiecare gol al canapelei și pare născut și așezat acolo doar ca să fie un loc pufos de odihnă sau de joacă.
La sânul mamei treceau dureri, uitați de supărări, noaptea se umplea de stele jucăușe și le prindeai doar dacă îți scoteai mâna de la căldură și o întindeai puțin.
Dar pe burta tatălui te așezi cu tableta și ripostează doar dacă firul de alimentare îl sugrumă de i se învinețește fața. De pe înălțimea sa te uiți amenințător la mâța care te-a zgâriat sau îi poți comanda mamei o cană de ciocolată cu lapte fără să riști o trimitere urgentă la făcut teme. Pe burta lui tati poate să-și culce capul și soră-ta și apoi să vă certați pe telecomandă.
Când pui capul la sânul mamei te aștepți să te mângâie, să auzi vorbe dulci, șoptite cu voce blândă, pe burta tatălui nu vei simți decât ritmica mișcare a vieții, și aia mult încetinită, ca nu cumva să te deranjeze, să te dai jos îmbufnată și să pleci de acolo.
Ar mai fi multe de spus, dar toată povestea asta mi-a făcut foame și închid pentru că vreau să caut și ceva diete, că două fete și o telecomandă înseamnă că e prea mult loc pe… burta lui tati.

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

O părere și o gaură-n fund


Foto: Alex Mazilu

Una dintre constatările de care sunt mândru că mi-au intrat în limbaj este că ”fiecare om are o părere și o gaură-n fund”. Uneori o completez cu ”depinde d el pe care decide să o arate lumii”. Atât de mândru-s de ea, încât o dată m-am trezit că am și spus-o pe televiziunea națională.
Problema noastră este, după mine, că tot mai multe păreri încep să semene cu găurile din fund.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Tăcerea pisicilor

Foto: Alex Mazilu

Una dintre regulile moderne ale comunicării spune că ”dacă nu ai nimic de spus, pune o pisică”. Când pisicile încep să-ți vorbească, poți considera că ai probleme.

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Explicația motivului pentru care îmi pun nevasta pe drumuri în fiecare primăvară


Foto: Alex Mazilu

M-am obișnuit să marchez fiecare moment al anului în funcție de florile care îl împodobesc. Poate și din cauza asta nu-mi place iarna, deși, dacă stau bine să mă gândesc, are și ea flori de gheață. Cred că e vreo reminiscență din copilărie, când, într-o primăvară, fiind acasă doar cu mama, a sunat telefonul. Era bunicul, dar, contrar obiceiului de a mă întreba ce fac, mi-a spus să i-o dau repede pe mama, că e ceva important și că sună de la un telefon public. Pe atunci, despre telefoane mobile se vorbea doar în romanele științifico-fantastice, iar să suni de la telefoanele de pe stradă era o adevărată aventură, care începea cu a strânge bani mărunți și continua cu găsirea unui aparat care să nu îți înghită degeaba moneda.
Am chemat-o pe mama care, văzându-și țâncul alarmat – ei bine, da, eram un țânc! – a alergat la telefon. ”Ce e Gică?” Mama mai mult gâfâia decât vorbea. O urmăream cu ochii măriți cum asculta și spaima i-a dispărut și a zâmbit ca un copil și apoi chiar a râs.
”Cum să fac asta? Am mâncarea pe foc și Alecu nu și-a făcut temele…”
Probabil era grav, pentru că mama a lăsat telefonul în furcă fără a-și lua la revedere de la bătrânul ei tată.
Era primăvară. Ziua începuse să se lungească și lenea pe care o ținusem luni bune ascunsă sub pături de zăpadă începea să-și facă de cap în noi toți. Astenie? Probabil, un fel de lene cu o aromă de romantism.
Mama s-a uitat la mine cum doar ea știa și mi-a spus: ”Hai, pune ceva pe tine, încalță-te, ne așteaptă Gică!”
Un copil pe vremea aceea nu prea punea întrebări, așa că în două minute eram la ușă. Mama a întârziat puțin, ca de obicei. Mă simțeam mândru ca tata, stând gata de plecare și așteptând ca ea să dea din perie ultima și perfecta formă părului. M-am privit în oglinda din hol, dar am lăsat gulerul bluzei strâmb, știind că, atunci când va fi gata, mama mă va inspecta și va aranja ea acest din urmă amănunt.
Am ieșit în grabă. Am traversat Mihai Bravu până la jumătate și aici a oscilat. Să rămânem în stația de tramvai sau să mai trecem o bucată de stradă până în stația de taxi. (mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment