Author Archives: Alecu Racoviceanu

Jurnal de tătic. Burta lu’ Tati

Nu e deloc cinstit că mai toți vorbim cu dulce nostalgie de clipele petrecute ”la sânul mamei”, dar aproape niciunul nu își amintește de ”burta lu’ tati”!

Adică de ce povestea perenă a lacrimii de copil uscată și transformată în zâmbet ”la sânul mamei” nu ar putea avea ca personaj principal un tătic? Cam discriminatoriu, dacă e să cereți părerea obiectivă a unui tată posesor și de burtă și de două fete gata oricând să aterizeze pe un loc moale care nu poate riposta decât cu un icnit și un zâmbet forțat.
Poți sări ”la sânul mamei”? Evident că nu!
Poți să ”potrivești” mama așa cum așezi tatăl, ca să te întinzi cu fața spre televizor și să ațipești legănat de respirația lui și de prostiile debitate de Sponge Bob? Nu. Tatăl umple fiecare gol al canapelei și pare născut și așezat acolo doar ca să fie un loc pufos de odihnă sau de joacă.
La sânul mamei treceau dureri, uitați de supărări, noaptea se umplea de stele jucăușe și le prindeai doar dacă îți scoteai mâna de la căldură și o întindeai puțin.
Dar pe burta tatălui te așezi cu tableta și ripostează doar dacă firul de alimentare îl sugrumă de i se învinețește fața. De pe înălțimea sa te uiți amenințător la mâța care te-a zgâriat sau îi poți comanda mamei o cană de ciocolată cu lapte fără să riști o trimitere urgentă la făcut teme. Pe burta lui tati poate să-și culce capul și soră-ta și apoi să vă certați pe telecomandă.
Când pui capul la sânul mamei te aștepți să te mângâie, să auzi vorbe dulci, șoptite cu voce blândă, pe burta tatălui nu vei simți decât ritmica mișcare a vieții, și aia mult încetinită, ca nu cumva să te deranjeze, să te dai jos îmbufnată și să pleci de acolo.
Ar mai fi multe de spus, dar toată povestea asta mi-a făcut foame și închid pentru că vreau să caut și ceva diete, că două fete și o telecomandă înseamnă că e prea mult loc pe… burta lui tati.

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

O părere și o gaură-n fund


Foto: Alex Mazilu

Una dintre constatările de care sunt mândru că mi-au intrat în limbaj este că ”fiecare om are o părere și o gaură-n fund”. Uneori o completez cu ”depinde d el pe care decide să o arate lumii”. Atât de mândru-s de ea, încât o dată m-am trezit că am și spus-o pe televiziunea națională.
Problema noastră este, după mine, că tot mai multe păreri încep să semene cu găurile din fund.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Tăcerea pisicilor

Foto: Alex Mazilu

Una dintre regulile moderne ale comunicării spune că ”dacă nu ai nimic de spus, pune o pisică”. Când pisicile încep să-ți vorbească, poți considera că ai probleme.

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Explicația motivului pentru care îmi pun nevasta pe drumuri în fiecare primăvară


Foto: Alex Mazilu

M-am obișnuit să marchez fiecare moment al anului în funcție de florile care îl împodobesc. Poate și din cauza asta nu-mi place iarna, deși, dacă stau bine să mă gândesc, are și ea flori de gheață. Cred că e vreo reminiscență din copilărie, când, într-o primăvară, fiind acasă doar cu mama, a sunat telefonul. Era bunicul, dar, contrar obiceiului de a mă întreba ce fac, mi-a spus să i-o dau repede pe mama, că e ceva important și că sună de la un telefon public. Pe atunci, despre telefoane mobile se vorbea doar în romanele științifico-fantastice, iar să suni de la telefoanele de pe stradă era o adevărată aventură, care începea cu a strânge bani mărunți și continua cu găsirea unui aparat care să nu îți înghită degeaba moneda.
Am chemat-o pe mama care, văzându-și țâncul alarmat – ei bine, da, eram un țânc! – a alergat la telefon. ”Ce e Gică?” Mama mai mult gâfâia decât vorbea. O urmăream cu ochii măriți cum asculta și spaima i-a dispărut și a zâmbit ca un copil și apoi chiar a râs.
”Cum să fac asta? Am mâncarea pe foc și Alecu nu și-a făcut temele…”
Probabil era grav, pentru că mama a lăsat telefonul în furcă fără a-și lua la revedere de la bătrânul ei tată.
Era primăvară. Ziua începuse să se lungească și lenea pe care o ținusem luni bune ascunsă sub pături de zăpadă începea să-și facă de cap în noi toți. Astenie? Probabil, un fel de lene cu o aromă de romantism.
Mama s-a uitat la mine cum doar ea știa și mi-a spus: ”Hai, pune ceva pe tine, încalță-te, ne așteaptă Gică!”
Un copil pe vremea aceea nu prea punea întrebări, așa că în două minute eram la ușă. Mama a întârziat puțin, ca de obicei. Mă simțeam mândru ca tata, stând gata de plecare și așteptând ca ea să dea din perie ultima și perfecta formă părului. M-am privit în oglinda din hol, dar am lăsat gulerul bluzei strâmb, știind că, atunci când va fi gata, mama mă va inspecta și va aranja ea acest din urmă amănunt.
Am ieșit în grabă. Am traversat Mihai Bravu până la jumătate și aici a oscilat. Să rămânem în stația de tramvai sau să mai trecem o bucată de stradă până în stația de taxi. (mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Jurnal de tătic. Patru rânduri de ”î-uri” și o dulce escrocherie


Foto> Andreea Marinescu

Pentru a suta oară, poate chiar a mia oară, m-am așezat la birou și am deschis folderul botezat pompos ”Jurnal de tătic”. Și tot pentru a mia oară, după câteva minute în care inspirația refuza să mă atingă cu aripa ei angelică, am împins laptopul, făcând loc telefonului pe care să mă joc, prefăcându-mă că am de verificat pe el lucruri importante. După ce vasul plictiselii mi-a dat peste margini de la poze cu pisici și flori îmbobocite, am tras din nou laptopul înspre mine. Atunci…
Mi-a inundat brațele, spațiul mic dintre mine și masa pe care era laptopul s-a umplut de puf. Apoi a urcat mai sus, spre față. Până să apuc să spun ”Sofi, lasă-l pe Tati că are treabă!”, smocul ei era tot ce mai puteam vedea din lumea asta largă. Dar nici nu-mi mai trebuia altceva.
Am inspirat din parfumul ei de curățenie și am împins inutilul computer ca să mă pot juca mai bine cu ea. Așa cum faci cum o păpușă. Doar că e o păpușă vie.
Cred că primul om de la care am aflat că păpușile vorbesc a fost bunicul meu. Eram doar puțin mai înalt decât calul din lemn pe care mi-l făcuse dintr-o buturugă, când a organizat o adevărată scenă de teatru în camera mea. Era un hol de trecere de la o cameră la alta a oamenilor mari, într-un blocușor de trei etaje de la îngemănarea Oborului cu Iancului, clădire dărâmată când a dat și peste noi strechea modernizării, a sistematizării din anii de după Marele Cutremur.
Blocul era la intersecția lui Mihai Bravu cu Dimitrov, rebotezată acum Ferdinand, și ascundea o parte din Liceul Iulia Hașdeu de privirile curioșilor care traversau orașul, venind de la cocheta Universitate în beția de culori și arome a Pieței Obor.
Păpușa din brațele mele s-a lăsat alintată, smotocită, după care s-a scuturat de mâinile mele și mi-a zis, pe un ton autoritar, cum poate forma numai îndelungul exercițiu pe funcția de ”prințesa mică a lui Tati”:
-Hai, că avem temă!
”Avem”, cred că toți cei care au copii știu, e un cuvânt foarte folosit la noi în casă: ”Avem de luat pâine!”; ”Avem un proiect la grădi cu primăvara!”. ”Avem” ăsta se traduce de obicei printr-un ”te miști mai cu talent, că nu cred că mai ai timp să termini ce e de făcut?”
-Și ce temă avem?
Atât a așteptat. A scos o foaie mototolită și a întins-o pe birou, încercând să o îndrepte cu mâna. În partea de sus am recunoscut scrisul doamnei educatoare. Cum să nu-l recunosc? Doar a fost și educatoarea Alecsiei, iar acum, când am văzut frumos rânduiți vreo patru „î” din ”i”, am avut și o senzație de dejavu.
Dar am uitat să mă prezint, pentru cei care ne-au uitat, normal, în astea 10 luni de când nu am mai scris pe blog. Sunt un personaj colectiv, niciun tată nu mai riscă să se dea drept ”persoană fizică”, format din: nevastă, Silvana, două fiice, Alecsia, 10 ani, și Sofia, 6 ani, Soacră, cu ”S” mare, socru, o pisică neagră tăciune, Mitzu, o broască țestoasă, Vasile, pe care-l bănuiesc a fi tot femelă, și un tată apărut în viața ăstora de mai sus doar ca să-și noteze impresiile. Mă numesc simplu, ”Jurnal de tătic”, dar puteți să-mi spuneți Tati.
-Avem de făcut litera asta. Patru rânduri.
-Așa și?
Și-a dat capul pe spate și m-a privit cum numai ea știe.
-Bine, face Tati o literă, să vezi cum și apoi le faci tu. OK?
Am luat un pix și am caligrafiat cum am putut eu mai bine un ”î”. Învățătoarea mea, dacă o mai trăi, ar fi mândră de mine. Orele de caligrafie își cereau acum, după zeci de ani, răsplata.
Dar Sofia a luat foaia, s-a uitat la ea atentă și a clătinat din smoc a nemulțumire:
-Tati, nu prea seamănă…
Am luat din nou pixul și am mai făcut trei litere, mai atent la fiecare mișcare. Deja primul rând se apropia de final.
-Hai, acum termină tu aici, mi-a ordonat păpușa vorbitoare.
Am mai înșirat trei ”î-uri”, cam pe grabă, recunosc.
-Tati, nu ies cum trebuie. Se supără doamna. Mai încerci?
Supărarea doamnei e un motiv destul de serios ca să nu las pixul din mână până nu am mai umplut o jumătate de rând. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Instituția ”Regele Mihai I” – aruncarea Casei Regale în derizoriu sau salvarea ei?

Am citit pe Evenimentul Zilei, în exclusivitate, proaspătul proiect de lege, depus de mai mulți parlamentari PSD și ALDE, legat de Casa Regală a României. Proiectul integral îl găsiți AICI.
O frază din el, chiar prima, mi-a lăsat un gust amar. O reproduc: ”Instituția pentru promovarea valorilor naționale – ”Regele Mihai I”, denumită în continuare Instituția, este organizată și funcționează ca autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, sub control parlamentar”!

La o primă lectură mi se pare o tâmpenie. Primul lucru care merită să fie strigat în gura mare este ”Dar ceilalți regi? Monarhia?” Cum de acceptă Casa Regală ca instituția prin care-și va încasa banii de la stat să facă abstracție de istoria reprezentată de trei regi români și să se limiteze la unul singur, chiar dacă a fost simbolul rezistenței pentru jumătate de secol de comunism?
Istoria acestui proiect este foarte încâlcită și se pierde în povestea presărată de scandaluri politice a ultimilor ani.
O să o iau ușor, pentru că nu vreau să uit elemente importante. Pentru prima oară s-a vorbit despre o ”lege a Casei Regale” în perioada Guvernului Dacian Cioloș, dar proiectul a căzut în uitare până spre sfârșitul anului trecut când și-au amintit de el Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu.
Era perioada așteptării apăsătoare din ultimele luni de viață ale Regelui Mihai și multe se făceau pompieristic.
Scandalul dintre premierul Mihai Tudose și partidele care l-au propulsat la Palatul Victoria a avut efecte și asupra acestei legi. Pe ultima sută de metri, chiar la ultima ședință a Cabinetului, este emis un punct de vedere asupra proiectului de lege în care se spune că este neconstituțional.
Chiar și după înlocuirea lui Tudose cu Viorica Dăncilă punctul de vedere devastator nu a putut fi înlocuit. Dragnea și Tăriceanu au fost siliți să-și retragă proiectul, promițând că îl vor reface și depune din nou la Parlament.
În ciuda promisiunilor (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. Evaluarea națională. Mami și Tati sunt pregătiți


Foto Alex Mazilu

A trecut prima zi din evaluarea națională pentru clasa a doua. Nu vă spun cum e Alecsia, pentru că am fost instruiți în fel și chip să nu punem presiune pe copil, să nu îl stresăm. Dacă e să respecți toate sfaturile ”inspiraționale”, toate poruncile de ”parenting” și toate îndemnurile ”motivaționale” ajungi să nu mai vorbești de școală cu copilul tău!
În fine, reiau ideea: a trecut prima zi din evaluarea națională pentru clasa a doua și eu și Silvana ne simțim pregătiți! De fapt, la câte teste pregătitoare am văzut, am rezolvat (pe șest, să nu mă prindă nevastă-mea, dar, na, nu rezistă un tată la rugămințile fetei!) la câte o fi rezolvat și Silvana fără știința mea (deh, inimă de mamă!) ne putem considera gata să promovăm într-a treia!
Cum unul dintre subiecte a fost să descrie părinților experiența de la un concurs de dans, vreau să vă demonstrez că pregătirile nu au fost în zadar.
Așadar, în vacanța de 1 mai, în casa bunicilor din Bucovina…
Cum anul ăsta am avut într-o singură săptămână, de-a valma, iarnă, primăvară și vară, toate florile au explodat deodată, speriate că trece vremea și nu apucă să-și facă datoria anuală. Uite așa se explică de ce ultimele narcise se înghesuie în lalele și panseluțe, țesând un covor cât e grădina de lungă, nelăsând petalele și florile de magnolie sau liliac să cadă direct pe pământ. Iar în spate, înspre lunca Moldovei, merii, cireșii, perii, prunii și vișinii au înflorit și ei deodată, ca și cum nu are fiecare data lui bine stabilită din vară la care să dea în pârg și e vreo cursă care să ajungă primul în oala de compot.
Până și pisicii zac fiecare pe unde și-a găsit un loc umbros. Oameni și animale zac loviți în moalele capului de soarele Bucovinei, puternic ca o copită de bour. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Cu gura căscată la Facebook-ul nevestei


Foto Alex Mazilu

Miercuri, 18 aprilie, 2018. Îmi pârâie telefonul și mă anunță că m-a ”tăguit” nevastă-mea într-o postare. O citesc și rămân cu gura căscată.
Imediat am căzut pe gânduri: o fi de bine sau de rău ce scrie Silvana acolo? Că e adevărat pot să confirm cu mâna pe inimă, atâta cât mi-a mai rămas nedată. Și în paginile acestui Jurnal am scris de câteva ori că, de când am două fete, sunt în căutarea unei lumi care să aibă două ”luni” pe cer, ca să le pot dărui fără să am scandal în casă. Am mai scris și că ele, la 9 și 5 ani, mă cunosc atât de bine încât mă joacă pe degete. Dar recunosc și că nu mă deranjează.
Iată postarea Silvanei: (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

”Fie ca”… BFF și zeii în pielea goală

Am așteptat să treacă toată furia sărbătorilor ca să îmi notez câteva gânduri încolțite în această perioadă.
Ele sunt legate de noul ”război mondial” dintre hatteri și cei care transmit de sărbători mesaje de felicitare tuturor celor din agenda telefonului sau din lista de prieteni de pe Facebook.
Au, ce chin, ce dor, ce jale! I-am văzut pe unii cum se dădeau de ceasul morții, amenințând cu afurisenia supremă a rețelelor de socializare, block-ul. Alții se plângeau că nu mai suportă avalanșa de mesaje care-i acoperă, îi sufocă, le blochează toată tehnica din casă, de la telefonul mobil la senzorul de gaze din bucătărie. Sincer, am dubii că respectivii au fost chiar atât de băgați în seamă, dar e posibil să mă înșel sau poate sunt hiper-sensibili și de la două mesaje în sus le sare muștarul.
Pe de altă parte, parcă și maniacii ”mass-mesajelor” au fost mai timizi anul ăsta și, gândindu-mă acum la asta pentru prima oară, parcă scade numărul lor de la an la an.
Prima oară nebunia asta a apărut odată cu telefoanele mobile, prin 1996 sau 1997. Atunci, gheața a fost spartă de diverse companii, care-și felicitau clienții sau potențialii clienți prin mesaje care mai pioase, care mai haioase. Uite așa se făcea că te trezeai că-ți urează ”Crăciun fericit!” nu știu ce fabrică de ciorapi sau, cum mi se întâmplă acum mie, o marcă de spirtoase îmi urează toate cele bune și îmi spune că mă așteaptă în diverse locații, deși nu beau alcool de ani buni!
Dar nu mă deranjează, nu mă supără. (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Jurnal de tătic. Capra roșie, cu două țâțe negre și trei picioare

Pentru cei curioși de motivul pentru care deschid această filă de Jurnal cu o poză cu o capră cu țâțe negre și trei picioare vă anunț că în imagine nu e o capră cu țâțe negre și trei picioare. Chiar dacă așa pare. Explicația e mai jos.
”Adevărata binecuvântare a sărbătorilor Paștelui o simți mai bine dacă ești înconjurat de oameni dragi!” Asta i-am spus soacră-mii când i-am lăsat fetele în grijă și am plecat singur cu nevastă-mea.
A apucat să ne umple un sac cu mâncare și, când să ne ureze ”distracție plăcută”, biata femeie a văzut că vorbește deja singură.
Ultimele două zile de vacanță le-am petrecut toți patru în liniște, Sofia și Alecsia la bunici, unde e o adevărată competiție națională a răsfățatului, iar noi acasă, fiecare cu bolul lui de floricele și cu ochii în ecranul personal, urmărind toate filmele pe care în ultima perioadă le întrerupeam din cele mai variate motive, de la ”Cum poți să te uiți la crimele alea, nu vezi că sunt fetele în cameră?” la ”Tati, pune Obladi!”
Aveam oricum toți tolbele pline de amintiri frumoase din cele câteva zile petrecute împreună.
Prima a descris-o Silvana perfect pe pagina ei de Facebook și o voi ”fura” ca atare. E dela ”coada” la spovedanie pe care toate trei au suportat-o cu stoicism și, așa cum fac mereu, cu foarte mult râs:
”În această dimineață, Alecsia s-a spovedit pentru prima dată în viața ei lungă de până acum … 9 ani ! Ieri am stat de vorbă puțin despre asta, am asigurat-o că secretele pe care le va spune vor fi între ea, duhovnic și Dumnezeu și că cel mai important va fi să nu mintă…
Buuuun! Cu “lecțiile” astfel învățate, hotărâte, am plecat azi cu Alecs și Sofi la biserica noastră. Tot drumul, Sofi (5 ani) era stresată.
“Mami, eu nu vreau să mă spovedesc ! Clar!”
Îi explic că ea e încă mică și se va împărtăși fără spovedanie și că doar Alecs va face asta…
“Mami, eu nu îi spun secretele mele Părintelui!”
Ok.
La biserică, rând mare de așteptat. Stăm cuminți, cu capul acoperit, încet, până ajungeam și noi.
Așteaptă Sofi stresată toată…
La un moment dat, își trage hotărât baticuțul de pe cap și îmi zice:
“Mami, eu plec acasă ! Dacă mă spovedește din greșeală ? Ce fac ? “
“Cum din greșeală Sofi? “
“Da! Dacă face Părintele o magie de la Dumnezeu și vorbește gura fără mine toate secretele mele ? “
“Sofi, nu se poate asta ! “
“Mami, cel mai bine, știi ce fac ? Nu mă uit în ochii Părintelui deloc ! Ca să nu îmi transmită magia !
Povestea asta cu așteptarea a durat cam două ore. Erau mulți copii și m-a bucurat asta. Păstrăm credința mai departe.
P.S. Totul a fost mai plăcut atunci când a apărut din întâmplare Andrei, unul din prietenii preferați ai Alecsiei. Un băiețel cuminte și delicat astfel încât, “acasă la Dumnezeu” era de-a dreptul”simpatic”. Dacă nu le era foame, ar mai fi stat un pic! Felicitări părinților lui! A fost o surpriză plăcută să îi întâlnesc acolo !
P.S.1. Sofi avea puțină dreptate… în Piața Iancului sunt cel puțin 2 biserici cu 5 preoți magici… cu priviri blânde, calde, blajine, cu zâmbetul pe chip, atât cât să îți inspire curaj și speranță, cu fruntea plecată întru smerenie pură, cu energia “magică” a credinței …
P.S.2. Nu știu dacă Alecsia va alege să păstreze același duhovnic la care în următorii câțiva anișori se va spovedi … și când va fi mare, și va decide singură asta ! Cert este că e preotul care i-a citit Sfânta Taină a Botezului și care a scăldat-o în Casa lui Dumnezeu… Când îi povesteam azi asta, se uita cu ochii jucăuș la mine rușinată… “Vai mami, m-a văzut dezbrăcată Părintele ?” “Da, mami, te-a văzut! Erai doar o mogâldeață de omuleț pe-atunci!””
Nu știu ce secrete poate ascunde Sofia la nici 6 ani de nici Dumnezeu nu poate să le afle, dar să notez ce s-a întâmplat cu o seară înainte. Știindu-mă neîndemânatic la încondeiat, am spus că voi orna salata a la boeuf, preferând să iau asupra mea această responsabilitate, mai ales că salata urma să o luăm cu noi la bunici, să o ”sacrificăm” după slujba de Înviere. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment