Nicolae Ceaușescu nu putea muri de Crăciun! Poate cel mult așteptându-l pe Moș Gerilă

Multe reacții am avut după ultima postare de pe acest blog, în care am spus că am plâns de fericire când am aflat că Nicolae Ceaușescu și soția lui au fost executați și că nu am regretat niciodată acest gest.

O reacție aparte, pe care am auzit-o de multe ori în ultimii 30 de ani, a fost că ”domnule, nu trebuia făcută crima asta tocmai de Crăciun”!

Am să răspund cum văd eu lucrurile astea, pentru că în 1989 aveam 20 de ani și, practic, îmi fusese deja furată vraja copilăriei de imbecilitatea socialismului, al cărui ultim reprezentant ”de forță” a fost Ceaușescu. Cei care i-au urmat nu au fost decât palide copii, dizolvate mult de capitalismul de import.

Întrebarea care se pune este de ce au așteptat din 22 până în 25 decembrie 1989 cei care i-au deținut pe Elena și Nicolae Ceaușescu pentru a îi judeca sumar și executa? Le plănuiau alt destin? Mă îndoiesc. Așteptau să crească tensiunea din țară prin isteria ”teroriștilor” care, potrivit dezinformărilor vremii otrăveau apa potabilă, atacau orașele, împușcau oameni pe stradă? Mai degrabă aici e adevărul amânării destinului implacabil al celor doi despoți.

Dar, cel puțin din punctul meu de vedere, nu mai era nevoie de asta! Îl uram pe Ceaușescu destul de mult ca moartea lui să mi se pară un dar. Ăsta e adevărul și mutilarea lui din ipocrizie nu cred că ajută pe nimeni.

Un alt adevăr al acelor vremuri este că zvonul că el ar fi fost bolnav – chiar se găsise și un diagnostic, cancer la prostată – se răspândea prin țară ca un aer de primăvară: da, toți sperau că trecerea la un regim mai bun să se facă măcar prin moartea lui Ceaușescu, dacă priin bunăvoie nu se putea, sperând noi că urmașul, fie el și neseriosul de Nicu Ceaușescu, să mai slăbească din chingile lipsurilor și politicilor de îndobitocire.

O să mă întrebe mai tinerii mei cititori sau poate cei de-o vârstă cu mine, dar dăruiți cu harul uitării, și atunci de ce mai era nevoie de diversiunea cu ”țara sub asediul teroriștilor” dacă tot îl urau aproape toți românii pe Ceaușescu?

Răspunsul e, după mine, simplu, pentru cei de dincolo de granițe, acolo era nevoie de ceva muncă de convingere pentru a înghiți gălușca tribunalului ad-hoc și a execuției sub presiunea gloanțelor care șuierau în toată țara. Lumea civilizată nu era pregătită de răzbunări cu arma-n mână, dar cele trei zile, din 22 în 25 decembrie, au pregătit-o.

Repet, diversiunea poate fi cercetată și judecată, execuția sumară poate fi și ea disecată în tribunale și executanții condamnați, dar nu îmi cereți să fiu empatic cu victima. Pentru Elena și Nicolae Ceaușescu nu am nici o părere de rău.

Și acum să revin la ”ziua sfântă” aleasă pentru omorârea lor.

Ați crescut cu poveștile părinților despre ”Crăciunul copilăriei”, cu vraja bradului împodobit și cu unchiul sau vecinul costumați în moși? Ei bine, amintirile astea erau clandestine!

Moș Crăciun decedase oficial în 1948! Din acea iarnă, zilele de 24 și 25 decembrie nu mai însemnau NIMIC pentru oficialii regimului comunist!

Dacă picau în timpul săptămânii erau zile lucrătoare ca toate celelalte de peste an.

Urările oficiale erau de ”Sărbători fericite, cu ocazia Zilei Republicii și a Noului An”! Crăciunul, nașterea Domnului dispăruseră din calendarele oficiale ale statului al cărui ”om nou” abandonase credința în Dumnezeu după ce a descoperit materialismul-dialectic.

Sovieticii au scormonit în lada lor cu tradiții și au și găsit un înlocuitor al lui Moș Crăciun, Moș Gerilă. Asta ca să aveți și o explicație de ce în unele felicitări vechi îl vedeți, totuși, pe Moșul sau de ce apare în desenele animate cu Mihaela ori Bălănel și Mieunel.

Era Moș Gerilă, cel care nu venea în Ajunul Crăciunului cu daruri pentru copii, ci pe 30 decembrie.

Cum să nu le placă liderilor comuniști ”Dedia Moroz/Unchiul Gerului”, dacă el aducea cadouri taman de Ziua Republicii?

Cum de a supraviețuit totuși tradiția lui Moș Crăciun? În primul rând mulțumită bunicilor, părinților care au respectat-o cu sfințenie, încăpățânându-se să nu o înlocuiască, fiecare în casa lui, pentru familia lui. Colindele se învățau în case, de la bunici.

Păstraseră comuniștii doar tradițiile pre-creștine, care îi legau pe ei de daci, romani sau mai știu eu ce exemple căutaseră prin istoria rescrisă de slugile lor ca să pară că au o menire istorică. Plugușorul, Sorcova, Perinița, toate erau spălate de orice încărcătură creștină și abia apoi expuse publicului.

Crăciunul din 1989, a fost primul, după 40 de ani, când au răsunat colinde înainte de 30 decembrie, când auzeai pe stradă  versurile cu ”pruncul”, ”nașterea” sau ”magii”.

Repet, până atunci copiii, părinții le cântau doar acasă sau la ușile vecinilor.

Nu te pedepsea nimeni dacă petreceai Crăciunul, Paștele, dar nu erau sărbători, erau insistențele unui neam care refuza să moară și să renască într-unul nou, fără credințe, fără tradiții. Faptul că acum, după căderea lui Ceaușescu, mor tradițiile și credințele e doar o ironie a sorții.

Așa că răspunsul meu la întrebarea legată de crima din ziua de Crăciun este simplu: da, m-am bucurat pentru că în acea zi am primit ceva ce nu am avut niciodată: primul Crăciun.

Și încă o temă de meditație, valabilă și pentru liderii actuali: un conducător care își iubește țara, dar nu își iubește poporul este patriot?

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.