La mulți ani, Ponică!

Fix în urmă cu 11 ani fără două zile, Universul, așa cum îl cunoscusem eu până atunci, s-a dus pe Apa Sâmbetei și nu s-a mai întors niciodată. Nici nu îmi e dor de el, ducă-se pe pustii, că tare searbăd mai era!

În locul lui era acum în mijlocul casei un pătuț alb cu roz, din care răsunau din când în când, cam prea des după părerea mea, niște chirăieli cum nu mai auzisem niciodată.

În ziua aia am ieșit din casă cu o misiune care îmi era neclară, dar eram convins că de departe era cea mai importantă care mi-a fost încredințată vreodată.

Silvana abia născuse și venise cu Alecsia acasă. După ce apartamentul nostru s-a golit de uriașa delegație care ne-a însoțit de la maternitate, am rămas doar noi doi, cu pătuțul chirăind între noi.

-Te duci după lapte!

Era mamă de nici 48 de ore și deja tonul ei era de șef de echipă care știe exact ce au de făcut cei din subordine.

Peste două minute respiram aerul Oborului și un Marlboro roșu scurt, comparând dulcele huruit al tramvaielor cu plînsul din casă.

Aveam în mână un bilețel pe care era notat cu majuscule un nume. Atât de încurcat și de străin de lumea cuvintelor care mi se zbenguie de obicei prin minte încât am tastat numele și pe telefon și l-am trimis pe wapp unui prieten, ca să îmi rămână în memorie.

Cu memoria blindată astfel împotriva uitării am intrat într-o farmacie și am început să mă uit la raftul cu diverse cutii cu lapte praf, încercând să dibui numele din bilețel.

L-am găsit și atunci am observat că numele nu îmi era de ajuns.

”0-6 luni”. Asta e ce-mi trebuie! Eu am exact 0 luni, de când mă număr printre clienții de lapte praf.

Iau cutia și pe drumul spre casieră mai compar o dată numele de pe cutie, cu scrisul de pe bilețel și cu mesajul din telefon. Părea perfect, așa că mă așteptam ca acasă să primesc binemeritate laude.

Am trecut pe lângă un raft cu jucării pentru bebeluși. În 40 de ani, cât aveam atunci, probabil că trecusem de mii de ori pe lângă astfel de rafturi. Figuri geometrice din pluș, de potrivit în lăcașuri scobite în rame din burete, oițe cu suzetă, o văcuță mov, cu o floare mare pe fund, un ponei roz, cu coama și coada din franjuri de cârpă, mașini din gumă moale la atingere.

Pentru prima oară în viață m-am oprit și m-am uitat la ciudățeniile alea, venite parcă din altă lume. O lume din pluș, gumă și cârpe, unde nu te poți lovi, unde ceru-ți cade-n cap și doar te gîdilă și orice jucărie atingi capătă viață și piuie, râde, cântă…

Dintre toate am dat să întind mâna spre oiță. Oboreanul care nu iubește pastrama merită să se mute-n suburbii și în veci să nu mai vadă cum toamna soarele răsare de după munții de varză!

Dar parcă de după rândul de cupe pentru aparatele de muls am auzit o voce: Numai la mâncare te gândești!

Mâna atunci s-a dus spre cuburile și triunghiurile din pluș, dar aceeași voce, care acum venea dinspre un încălzitor de apă, mi-a spus tăios: E pentru copiii de peste 12 luni! Am dat să iau mașina din petice și vocea, ascunsă de data asta printre vase gradate de tot felul, mi-a spus: Ce faci? Tu ai fată!

Am prins poneiul roz, l-am strâns și i-am spus cu voce destul de tare, ca să acopăr orice altă încercare a vocii de a mă opri: Tu vii cu mine, Ponică!

Și a venit.

La casă, văzând laptele praf și poneiul, farmacista m-a întrebat:

-Mergeți la cineva care a născut?

-Nu, merg acasă. Eu am născut! Adică nu chiar eu, dar, în fine…

Acasă, Silvana m-a luat în primire din prima, când m-a văzut cu poneiul în ușă:

-Cu ăsta ce vrei să faci? Unde îl punem?

Adevărul este că apartamentul nostru arăta ca și cum ne pregăteam să punem pe picioare o fabrică de dizolvat laptele praf. Utilaje de tot felul, de încălzit, de răcorit, de sterilizat, de curățat, de umezit, de uscat. Printre ele, închipuind un zid de netrecut, erau stative de toate mărimile și formele, masa de înfășat, lădița cu scutece, coșul de gunoi etanșat, un balansoar pentru legănat copilul și unul pentru legănat mama. Toate adunate doar în cele nouă luni în care Silvana a mâncat pe pâine toate informațiile de pe toate site-urile și forumurile de ”graviduțe”, dar mi-a mâncat și mie nervii.

-O să-l punem în patul Alecsiei.

-În patul… Gâtul i se usca Silvanei, imaginându-și jucăria din pluș pusă în pătuțul cu așternuturi sterilizate ca pentru un experiment din laboratoarele NASA.

-După ce îl spălăm, evident, am încercat eu să dezamorsez scandalul ce sta să izbucnească.

Ponică a aterizat direct în mașina de spălat, apoi s-a uscat pe calorifer și abia apoi a poposit pe marginea patului Alecsiei.

Când, peste destul timp, fetița a deschis prima oară ochii, coama lui din cârpe a fost primul lucru de pe Pământ și au rămas nedespărțiți.

Câte ceasuri aveam să pierd în anii ce au urmat căutându-l pe Ponică, pentru că altfel Alecsia nu adormea, oricâte giumbușlucuri făceam toți din casă în jurul pătuțului ei! Pentru a îl recupera pe Ponică am intrat noaptea în grădiniță, am umblat în patru labe pe sub mesele din tavernele grecești.

Și au trecut anii și Alecsia a crescut, iar Ponică a rămas o bucață de pluș umplută cu mii de amintiri, de vise de bebeluș, spălat cu lacrimi sau părtaș la cele mai grozave aventuri din casa păpușilor.

A făcut minuni, a luat durerea când au apărut primii dinți, a gonit monștrii de sub pat, dar acum a obosit.

Tot mai rar o urmează pe Alecsia la joacă. Stă mai tot timpul pe o etajeră sau pe marginea patului.

Se cam pregătește de pensie.

Dar să nu uit, a mai făcut o minune. Acum fix 11 ani și două zile, când străbătea Oborul la mine în brațe, privind sfidător lumea din jur care se cam mira de strania pereche pe care o formam, m-a făcut să înțeleg că Universul, așa cum îl cunoscusem eu până atunci, se dusese pe Apa Sâmbetei și nu avea să se mai întoarcă niciodată. Eram tată.

3 februarie 2020. București, Obor

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.