Category Archives: Texte de vineri

Foto: Alex Mazilu

M-am obișnuit să marchez fiecare moment al anului în funcție de florile care îl împodobesc. Poate și din cauza asta nu-mi place iarna, deși, dacă stau bine să mă gândesc, are și ea flori de gheață. Cred că e vreo reminiscență din copilărie, când, într-o primăvară, fiind acasă doar cu mama, a sunat telefonul. Era bunicul, dar, contrar obiceiului de a mă întreba ce fac, mi-a spus să i-o dau repede pe mama, că e ceva important și că sună de la un telefon public. Pe atunci, despre telefoane mobile se vorbea doar în romanele științifico-fantastice, iar să suni de la telefoanele de pe stradă era o adevărată aventură, care începea cu a strânge bani mărunți și continua cu găsirea unui aparat care să nu îți înghită degeaba moneda.
Am chemat-o pe mama care, văzându-și țâncul alarmat – ei bine, da, eram un țânc! – a alergat la telefon. ”Ce e Gică?” Mama mai mult gâfâia decât vorbea. O urmăream cu ochii măriți cum asculta și spaima i-a dispărut și a zâmbit ca un copil și apoi chiar a râs.
”Cum să fac asta? Am mâncarea pe foc și Alecu nu și-a făcut temele…”
Probabil era grav, pentru că mama a lăsat telefonul în furcă fără a-și lua la revedere de la bătrânul ei tată.
Era primăvară. Ziua începuse să se lungească și lenea pe care o ținusem luni bune ascunsă sub pături de zăpadă începea să-și facă de cap în noi toți. Astenie? Probabil, un fel de lene cu o aromă de romantism.
Mama s-a uitat la mine cum doar ea știa și mi-a spus: ”Hai, pune ceva pe tine, încalță-te, ne așteaptă Gică!”
Un copil pe vremea aceea nu prea punea întrebări, așa că în două minute eram la ușă. Mama a întârziat puțin, ca de obicei. Mă simțeam mândru ca tata, stând gata de plecare și așteptând ca ea să dea din perie ultima și perfecta formă părului. M-am privit în oglinda din hol, dar am lăsat gulerul bluzei strâmb, știind că, atunci când va fi gata, mama mă va inspecta și va aranja ea acest din urmă amănunt.
Am ieșit în grabă. Am traversat Mihai Bravu până la jumătate și aici a oscilat. Să rămânem în stația de tramvai sau să mai trecem o bucată de stradă până în stația de taxi. (mai mult…)

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)

Povestea care urmează mi-a fost spusă de un prieten, eu doar am păstrat relatarea la persoana întâi, ca să-i las parfumul de autenticitate:
Priveam paharul din fața mea și am simțit cum mi se pune un nod în gât. Ca un capac de borcan, nodul închisese pe esofagul meu câțiva pitici care imediat au început să dea din mâini și picioare.
În pahar era ceva. Solid sau lichid? De unde stăteam nu se vedea. Poate era doar conținutul stomacului unui dragon, lichefiat deasupra flăcărilor Iadului. Poate era doar balegă de unicorn, care se întărea în soare.
Ceva miraculos oricum era, pentru că povestea paharului din fața mea începuse cu vreo două seri înainte. Nevastă-mea citea ceva pe telefon. A ridicat deodată ochii spre mine. M-a cântărit din priviri. Un gând m-a săgetat: ”A găsit alt tratament miraculos!” și am transpirat.
Nevastă-mea e atinsă tot mai mult de religia asta nouă a plantelor stoarse, topite, fierte până iese din ele tot ce e mai urât mirositor sau rău la gust.

-Vei bea leuștean!
Suna ca o sentință.
-Nici nu am știut până acum, dar…
A urmat o serie lungă de binefaceri pe care frunza care, după mine, strică orice ciorbă le aduce dacă o bei. Un efect avea deja, am transpirat și mai mult. Picături de sudoare se adunau pe fruntea mea vastă ca o câmpie, formând o coroană de spini. Urma crucificarea!
-Mă ocup eu de tot, dragule. Tu doar trebuie să bei!
(mai mult…)

Când ești șomer, ai încercat de toate, ai bătut la toate ușile și ai dat doar de refuzuri, nu dispera. Gândește-te că undeva pe lumea asta există un individ care dă bani pe filme cu bășini și apoi bagă mâna și mai adânc în buzunar și le difuzează la televizor. Nu, dragul meu disperat, nu știu unde-l găsești pe individul ăsta! Dar am un indiciu, vinde o drăcovenie care se cheamă Carbocit. Și dacă nu dai de prostul respectiv, poți lua medicamentul minune care se pare că absoarbe bășinile din tine și le transformă în briză trecută prin zambile.
De ceva timp, nu vă sfătuiesc să vă uitați serile la televizor cu iubita-n brațe. Calupurile publicitare nu mai conțin numai lucrurile obișnuite, femei chinuite de constipație, bărbați cărora cucul le picură ca un porumbel cu gripă aviară, balerine la ciclu. Un monstru perfid, pe nume Costică, s-a strecurat printre ei. Reclama de care vă spun e o capcană. La început apare unul care nu poate fi mai urât decât voi. Dacă printre voi e vreunul mai urât decât burtosul cu vestă din imagini… atunci nu cred că aveți vreo iubită-n brațe.
Îl vedem pe tip într-o Dacie, modelul mai vechi decât ”zâmbetul lui Iliescu”, și ești tentat să te alinți. Dacă aveți o mașină mai de kkt ca aia și totuși aveți o femeie în brațe, verificați dacă e vie.
La lift, individul din filmuleț dă cu burta-n țâțele unei vecine. Ambele accesorii se clatină ca orice carne de pe care mușchiul a fost desprins și aruncat pe grătar. Dacă sânii femeii de lângă voi se clatină la fel… asta e.
(mai mult…)

Draga mea,
După anii petrecuți lângă tine…

… știu că sunt deja un alt om. Unul mai fericit. Fără tine aș fi rămas burlacul ținut departe de mai toate bucuriile mari ale vieții.
Dacă nu te întâlneam, mă iroseam în iluzorii fărâme de deșertăciuni. Nici nu vreau să mi le reamintesc.
(mai mult…)

Nu știu dacă am crezut vreodată cu adevărat în dorințele pe care ți le pui când sufli în lumânările de pe tort. Poate, când eram mic, când dorințele ți se citesc în ochi și ești înconjurat de oameni care pentru asta păreau că trăiesc. Să deslușească dorințele din ochii tăi și să le împlinească.
Apoi nu am mai crezut. Poate și fiindcă am văzut că nu se împlineau, dar cine e nebun să renunțe la ele. Tortul miroase dulce, frișca de pe el joacă-n lumina focului, strângi ochii, gândul aleargă aiurea și sufli. Se sting, ale dracului lumânări, că multe s-au adunat! Aplauze, cântecul lălăit de cei din jur și atât.
Puteți fi siguri că asta e tot.
Adică tu te visezi…

Nu se împlinesc, bărbații știu. Dacă s-ar împlini mult mai multe mașini s-ar vinde, mult mai multe doamne ar avea mult mai multe de povestit, fără să roșească, nepoților. Câte poturi nu ar mai fi ajuns în fața adversarului, câte premii la loterie, câți șefi ar traversa pe roșu?
Și femeile știu că nu se împlinesc. Altfel lumea ar fi plină de playboys nărăvași și de vecine grase. Ar ploua cu bijuterii, iar barza ar deveni stemă.
Bine măcar că regula e să nu spui dorința cu voce tare. Doamne, câte palme mi-aș fi luat!
(mai mult…)