-Uite, sunt un fluture! Am și aripi!
S-a rotit atât de tare, încât a părut că eșarfa ei a vrut să facă-n ciudă ultimelor frunze, lipite de asfalt cu apă înghețată.
-Nu aripi, ci aripă! Ai o singură eșarfă.
S-a oprit, cu mâna îndepărtată de corp. Jumătate din ea chiar părea a-și lua zborul.
-Dacă nu-ți cumpăr încă una, nu poți zbura.
S-a învârtit din nou, iar frunzele păreau chiar mai roșii, de ciudă că nu se pot smulge de jos.
-A fost scumpă?
A privit-o. Violet, frunze abia conturate, colții lor mușcă din pânză.
-Nu e vorba de asta, dar îți mai trebuie una.
A lăsat eșarfa să cadă. Frunzele de sub ea nu se încălzeau.
-Pot zbura și fără ea.
A întins mâinile și a imaginat o ieșire cum doar un fluture ar fi putut ieși de pe scenă.
Ce scenă? O alee gri de la ploaia înghețată. Care fluture? O fată fără eșarfă violet, care se îndepărta cu mâinile deschise.
A doua zi, aripa de o secundă înghețase, moartă, printre alte frunze abia conturate după ce putreziseră în gri-albastrul asfaltului.
PS Îmi trimite Alex Mazilu poza asta și-mi zice: ”Am văzut asta câteva secunde! Apoi a înghețat totul și a zburat!”
”Ești nebun!” I-am zis. ”Eșarfele nu zboară și nu îngheață”.
Dar cred că m-am pripit. Cea văzută de el chiar pare înghețată înainte de a apuca să zboare.
