Rețeta zilei: iubire pe un pat de leuștean

Povestea care urmează mi-a fost spusă de un prieten, eu doar am păstrat relatarea la persoana întâi, ca să-i las parfumul de autenticitate:
Priveam paharul din fața mea și am simțit cum mi se pune un nod în gât. Ca un capac de borcan, nodul închisese pe esofagul meu câțiva pitici care imediat au început să dea din mâini și picioare.
În pahar era ceva. Solid sau lichid? De unde stăteam nu se vedea. Poate era doar conținutul stomacului unui dragon, lichefiat deasupra flăcărilor Iadului. Poate era doar balegă de unicorn, care se întărea în soare.
Ceva miraculos oricum era, pentru că povestea paharului din fața mea începuse cu vreo două seri înainte. Nevastă-mea citea ceva pe telefon. A ridicat deodată ochii spre mine. M-a cântărit din priviri. Un gând m-a săgetat: ”A găsit alt tratament miraculos!” și am transpirat.
Nevastă-mea e atinsă tot mai mult de religia asta nouă a plantelor stoarse, topite, fierte până iese din ele tot ce e mai urât mirositor sau rău la gust.

editorial 13 mai vineri

-Vei bea leuștean!
Suna ca o sentință.
-Nici nu am știut până acum, dar…
A urmat o serie lungă de binefaceri pe care frunza care, după mine, strică orice ciorbă le aduce dacă o bei. Un efect avea deja, am transpirat și mai mult. Picături de sudoare se adunau pe fruntea mea vastă ca o câmpie, formând o coroană de spini. Urma crucificarea!
-Mă ocup eu de tot, dragule. Tu doar trebuie să bei!

”Doar” ăsta a trezit toate amintirile tratamentelor prin care trecusem. Arsuri pe interior, mâncărimi la exterior, crampe, nu știu cum mama dracului dar nu există ”efect secundar” pe care să nu-l fi avut. Dacă la vreun remediu din ăsta, care lasă erbivorele fără hrană, recomandat de vreun idiot de doctor de pe net există vreun efect secundar – despre care scrie că ”se înregistrează foarte rar, dar dacă…” – atunci puteți fi siguri că el va fi studiat pe mine.
Așa că am spus un ”Nu”, timid dar destul de ferm…
Conținutul paharului răspândea un miros greu, de ciorbă stricată. M-am apropiat de el și duhoarea m-a luat de braț, invitându-mă la o plimbare pe culoarele celui mai vast closet public din lume. Mi s-a încleștat gura, dar am auzit:
-Hai, iubitule, e bun!
De aproape, culoarea prindea viață. Unicornii aveau limbrici?
-Hai, te rog… după aia…
Cu ”după aia” m-a fraierit de am spus la un moment dat ”Bine, dacă spui tu” ”După aia” e mita la care nu poate rezista niciun bărbat. În fine, eu nu știu niciunul care să reziste la ochii de femeie peste care coboară genele lungi, la mâna care se așează peste a ta și la vocea care alungă albinele de pe fagure.
-Bea, te rog!
Când am dus la gură paharul am înțeles de ce au dispărut unicornii, probabil celelalte jivine ale pădurii i-au masacrat pentru ce lăsau în urma lor. Probabil că mâncătorii de rahat din crâng au vrut să se asigure că nu mai pun vreodată gura pe chestia aia.
-Și acum?
-Acum ce?
-Păi, știi tu, ”după aia”?
-Ah, trebuie să plec. Diseară. Mai bei un pahar și… după aia.

Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.