Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.
E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
Am luat poza între degete. Atingerea era rece, plăcută. Avea carne. M-am uitat.
Îmi amintesc de un prieten care poza orice. ”Uite, aici eram la mănăstire!” Dai imaginile una câte una, sperând să dai peste ceva care să te intereseze, măcar vreo tipă bine, surprinsă pe plajă în timp ce fiul respectivului face un castel din nisip, care seamănă cu un răhățel făcut de cineva destul de răbdător ca să nu strice moțul. ”Aici suntem în Grecia. Copiilor le-a plăcut!” Insistă să te uiți atent la o poză cu un calamar prăjit. Imaginea e mișcată, ca și cum nici măcar uleiul încins nu a putut opri tentaculele să se zbată.
În imaginea din mâna mea era o femeie. Frumoasă. ”Nevastă-mea”, spusese, înainte de a scoate poza din portofel.
E un gest de iubire, m-am gândit și am continuat să țin fotografia între degete.
-E frumoasă – i-am spus – felicitări!
-Mulțumesc. Sunteți căsătorit?
-Da.
Și instinctiv am ridicat telefonul de pe masă:
-Uite, familia mea, nu mai departe de sâmbăta asta am fost la un grătar, la soacră-mea…
Foto Alex Mazilu
