Acum câteva săptămâni, într-o vineri, m-am trezit târându-mă prin soarele care topește Oborul ca pe o uriașă înghețată din varză, cartofi și oameni. Mă strecor printre trecătorii care merg ținându-se cu o mână de un bagaj și cu cealaltă ștergându-se pe frunte de sudoare. În spate port un rucsac negru, încăpător, cel pe care-l folosesc de obicei ca să am tot timpul la mine laptopul, pipa, ochelari și multe alte nimicuri care te fac să nu-ți lipsească nimic oriunde te oprești.
De data asta rucsacul e complet gol, dar îmi arde umărul ca și cum ar fi plin cu bolovani. Sunt amintirile mele frumoase pe care tocmai mă pregătesc să le arunc, pentru a face loc celor noi.
În spatele meu, la nici trei pași, e Alecsia. Te aștepți de la un copil de 10 ani să fie mai zglobiu, mai ales că e ultima zi de școală, dar picioarele abia i se mișcă, parcă la fiecare pas auriul de pe pantofi i se topește de asfaltul încins.
Am trecut de chioșcul de presă fără să ne mai întrebăm unul pe celălalt ce jucărie ar trebui să cumpărăm la întoarcere. Și magazinul de fructe a scăpat de discuțiile interminabile despre ”pepene sau pere”, ca până la urmă să luăm nectarine, ”pentru că-i plac lui Mami”. Florile din coșurile neguțătorilor de pe trotuar s-au uitat unele la altele mirate, căutând să înțeleagă ce au greșit de am trecut pe lângă ele fără să le aruncăm vreo privire. Poate parfumul nu e destul de proaspăt, poate o petală de la un bujor grăsun era puțin ofilită? Le-am lăsat în urmă fără să le luminăm. Nu aveam chef de clocoteala lor colorată!
Am intrat pe gangul care ducea la o aleee din spatele blocurilor care străjuiesc Piața Iancului cu fardul de pe fețe scorojit. M-am oprit. Am făcut-o brusc și Alecsia aproape a dat cu nasu-n mine.
-Ce ai? De ce te-ai oprit?
Am vrut să-i spun că poate e ultima oară când trec pe aici și că-mi pare rău. Dar n-am spus nimic. Rucsacul mă apăsa și mai tare ca și cum se adăugaseră noi pietre, amintiri pe care le pierdusem pe drumul ăsta, de la grădiniță spre casă și invers.
Vinerea e o zi specială pentru noi, încă de când era Alecsia la grădi. Era singura zi când o luam eu și o ”serbam” oprindu-ne printre coșurile de flori și alegând câteva care aveau să o aștepte pe Mami, ca să o încânte, să-i împarfumeze venirea acasă și să o îmbuneze când, parcă știind răspunsul, avea să ne întrebe ”Voi ați băut pepsi?”
Vinerea era ziua în care ne luam fructe sau înghețată, un suc acidulat – din ăla care le face pe nutriționistele plinuțe dar perfect și pozitiv sănătoase să se cutremure – și ne așezam pe o bancă din parc sau din cele aflate pe marginea șoselei. Aici ne desfătam simțurile și ne povesteam unul altuia ce am mai făcut. Eu desfăceam pachetul de tutun și îndesam o pipă de cocean iar ea desfăcea o jucărioară, din cele cumpărate de la chioșcurile din stradă.
Anii au trecut și Dumnezeu, care nu știe să facă nimic la întâmplare, a vrut ca în viața noastră să apară Sofia și ca ea să fie de vârsta grădiniței exact când Alecsia a pășit în clasa 0.
Așa că nu am simțit trecerea. Doar că ziua de vineri a însemnat să o iau întâi pe Alecsia, să alegem din mers ce vom cumpăra după ce o luam și pe Sofia. Apoi ne certam toți trei în fața florăresei, a vânzătorului de la chioșc și a celui de la înghețată și sfârșeam răzănd cu gura până la urechi, cu mustăți de înghețată, gaze de la sucuri și cu ochii lucind.
Dar acum…
Rucsacul pare că se rupe cu pietrele care ne făceau să râdem.
-Tati, o să o mai vedem pe doamna Mariana?
-Sigur, tu nu ai mai văzut-o pe doamna după ce ai terminat grădinița?
-Ba da, dar… doar vinerea, când o luam pe Sof. Și acum…
Acum Sofia pleacă la școală. Face 7 ani în toamnă și abia așteaptă.
Dar Alecsia are dreptate cu doamna. Doamna Mariana i-a fost ei educatoare, apoi Sofiei, practic multe poveri ne-a luat, nouă, părinților, de pe umeri, le-a învelit în poleiala jocului și ni le-a dat înapoi ca bucurii!
Și acum…
Pe drumul de întoarcere rucsacul era mai ușor, deși îl burdușisem cu hăinuțe, jucării și ce mai avea Sofia ascuns prin dulap. Și pașii erau mai veseli. Sofia rădea fericită și făcea planuri. Cum o să-și aleagă ghiozdanul, ce să-i pun, din toamnă, în pachetul zilnic…
Nici măcar doamna Mariana nu părea tristă la despărțire. Am văzut pentru ultima oară ca părinte dulăpioarele aliniate, pătuțurile, pereții plini de ”proiecte” muncite de copii care Dumnezeu știe pe unde or fi acum. Am văzut scara ce duce spre sala de festivități unde ani la rând am îngânat, cu lacrimi în ochi, poezii cu prințese, cu fulgi de nea și zâne, unde l-am așteptat pe Moș Crăciun de atâtea ori, fără să mă supăr măcar o dată pe el pentru că nu se descurca singur cu sacul pe scări și avea mereu nevoie de ajutor, elfii mai vânjoși fiind condamnați să piardă sfârșitul serbării de iarnă!
Am sfârșit după-amiaza cu mustăți de înghețată și cu un buchet de bujori așezat cuminte pe bancă, lângă noi.
Iar când am pornit spre casă, prin parcul ce răsuna de zurgălăii vacanței, Sofia m-a luat de mână și mi-a spus:
-În toamnă ai de luat două fete vineri de la școală, nu, Tati?
-Și luăm suc acidulat – a completat-o Alecsia.
Am râs iar, ne-am făcut promisiuni ferme, cum numai copiii și tații de fete pot face și am urcat în casă.
Aici, Silvana ne-a prins că am băut pepsi!
PS Optimistul poate spune că anii se așează unul peste altul ca într-o construcție de care te vei bucura când… Probabil, dar faptul că un an minunat nu se mai întoarce niciodată pe mine nu mă bucură. Smerit îmi suport destinul de tată de fete și aleg pantofi, mă lupt cu centimetrii fustelor sau dau automat din cap a aprobare cânnd aud întrebarea ”Tati, cum îmi stă?” Totuși tare dragi mi-au fost anii copilăriei fragede, când am fost stăpânul basmelor șoptite noaptea până ce bărbia îți cade în puful care îți doarme pe umăr, tartorul umbrelor care te sperie noaptea, cel mai bun prieten al poneiului Pony și al măgărușului Olel, jucăriile de pluș care încet-încet au devenit bibelouri în loc de străjeri și călăuze prin lumea viselor.
Dacă aș fi egoist și atotputernic aș opri câte o copie a Alecsiei și Sofiei și le-aș ține mereu copilași. Să mă grăbesc veșnic vinerea spre poarta grădiniței, să beau sucuri acidulate și, o dată pe an, să-l înjur în gând pe Moșul că nu-și duce singur sacii și nu mă lasă să mă smiorcăi când aud ”eu sunt zâna cea mai mică, mică, mică, mititică!”
Iar ele nu au decât să crească fericite, să se îndrăgostească, să facă sau nu facultăți, să aibă la rândul lor copii pe care soții lor să-i ia vinerea de la grădiniță, dar să-mi lase și mie un colțișor din lumea asta unde să spun basme inventate până ce bărbia îmi cade pe un căpșor de copil și un măgăruș de pluș.
Dracul să te ia, timpule!
One Response to Jurnal de tătic. Lăsați-mi și mie, măi fetelor, un colțișor din lumea asta! Lamentația unui tată de școlărițe