Jurnal de tătic. Patru rânduri de ”î-uri” și o dulce escrocherie


Foto> Andreea Marinescu

Pentru a suta oară, poate chiar a mia oară, m-am așezat la birou și am deschis folderul botezat pompos ”Jurnal de tătic”. Și tot pentru a mia oară, după câteva minute în care inspirația refuza să mă atingă cu aripa ei angelică, am împins laptopul, făcând loc telefonului pe care să mă joc, prefăcându-mă că am de verificat pe el lucruri importante. După ce vasul plictiselii mi-a dat peste margini de la poze cu pisici și flori îmbobocite, am tras din nou laptopul înspre mine. Atunci…
Mi-a inundat brațele, spațiul mic dintre mine și masa pe care era laptopul s-a umplut de puf. Apoi a urcat mai sus, spre față. Până să apuc să spun ”Sofi, lasă-l pe Tati că are treabă!”, smocul ei era tot ce mai puteam vedea din lumea asta largă. Dar nici nu-mi mai trebuia altceva.
Am inspirat din parfumul ei de curățenie și am împins inutilul computer ca să mă pot juca mai bine cu ea. Așa cum faci cum o păpușă. Doar că e o păpușă vie.
Cred că primul om de la care am aflat că păpușile vorbesc a fost bunicul meu. Eram doar puțin mai înalt decât calul din lemn pe care mi-l făcuse dintr-o buturugă, când a organizat o adevărată scenă de teatru în camera mea. Era un hol de trecere de la o cameră la alta a oamenilor mari, într-un blocușor de trei etaje de la îngemănarea Oborului cu Iancului, clădire dărâmată când a dat și peste noi strechea modernizării, a sistematizării din anii de după Marele Cutremur.
Blocul era la intersecția lui Mihai Bravu cu Dimitrov, rebotezată acum Ferdinand, și ascundea o parte din Liceul Iulia Hașdeu de privirile curioșilor care traversau orașul, venind de la cocheta Universitate în beția de culori și arome a Pieței Obor.
Păpușa din brațele mele s-a lăsat alintată, smotocită, după care s-a scuturat de mâinile mele și mi-a zis, pe un ton autoritar, cum poate forma numai îndelungul exercițiu pe funcția de ”prințesa mică a lui Tati”:
-Hai, că avem temă!
”Avem”, cred că toți cei care au copii știu, e un cuvânt foarte folosit la noi în casă: ”Avem de luat pâine!”; ”Avem un proiect la grădi cu primăvara!”. ”Avem” ăsta se traduce de obicei printr-un ”te miști mai cu talent, că nu cred că mai ai timp să termini ce e de făcut?”
-Și ce temă avem?
Atât a așteptat. A scos o foaie mototolită și a întins-o pe birou, încercând să o îndrepte cu mâna. În partea de sus am recunoscut scrisul doamnei educatoare. Cum să nu-l recunosc? Doar a fost și educatoarea Alecsiei, iar acum, când am văzut frumos rânduiți vreo patru „î” din ”i”, am avut și o senzație de dejavu.
Dar am uitat să mă prezint, pentru cei care ne-au uitat, normal, în astea 10 luni de când nu am mai scris pe blog. Sunt un personaj colectiv, niciun tată nu mai riscă să se dea drept ”persoană fizică”, format din: nevastă, Silvana, două fiice, Alecsia, 10 ani, și Sofia, 6 ani, Soacră, cu ”S” mare, socru, o pisică neagră tăciune, Mitzu, o broască țestoasă, Vasile, pe care-l bănuiesc a fi tot femelă, și un tată apărut în viața ăstora de mai sus doar ca să-și noteze impresiile. Mă numesc simplu, ”Jurnal de tătic”, dar puteți să-mi spuneți Tati.
-Avem de făcut litera asta. Patru rânduri.
-Așa și?
Și-a dat capul pe spate și m-a privit cum numai ea știe.
-Bine, face Tati o literă, să vezi cum și apoi le faci tu. OK?
Am luat un pix și am caligrafiat cum am putut eu mai bine un ”î”. Învățătoarea mea, dacă o mai trăi, ar fi mândră de mine. Orele de caligrafie își cereau acum, după zeci de ani, răsplata.
Dar Sofia a luat foaia, s-a uitat la ea atentă și a clătinat din smoc a nemulțumire:
-Tati, nu prea seamănă…
Am luat din nou pixul și am mai făcut trei litere, mai atent la fiecare mișcare. Deja primul rând se apropia de final.
-Hai, acum termină tu aici, mi-a ordonat păpușa vorbitoare.
Am mai înșirat trei ”î-uri”, cam pe grabă, recunosc.
-Tati, nu ies cum trebuie. Se supără doamna. Mai încerci?
Supărarea doamnei e un motiv destul de serios ca să nu las pixul din mână până nu am mai umplut o jumătate de rând.

-Acum e bine?
-Nu e rău, dar cred că doamna se va supăra dacă vede două feluri de litere pe un rând. Termină tu și aici.
Conștiincios, am terminat și al doilea rând.
-Tati, așa nu merge! Ies din ce în ce mai urâte!
Adevărul este că începusem să îmi pierd răbdarea și ultimele ”î-uri” erau cam șantalii.
Următorul rând mi-a ieșit cum trebuie. Caligrafia făcută pe vremea lui Pazvante nu se uită niciodată! Mândru de mine, i-am arătat Sofiei pagina.
-Hai, Tati, mai avem un rând și gata!
I-am dat dreptate, mult a fost, puțin mai este!
În mai puțin de un minut dădusem gata și al patrulea și ultimul rând. Ăsta ieșise cel mai bine, semn că ”repetiția este mama învățăturii”.
Fără să mai spună nimic, Sofia s-a dat jos din brațele mele și cu foaia în mână s-a dus după maică-sa.
-Mami, am terminat tema. Întreabă-l pe Tati. Pot să iau tableta?
-Dar de ce nu te joci cu Tati, în loc să stai pe tabletă? A întrebat Silvana, pe tonul omului obișnuit să pună ordine în viețile altora.
-Tati are treabă! Nu vreau să-l deranjez!
Tati chiar avea treabă. După aproape un an scrisese din nou!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.