Soluție de părinte: paranoia? Gânduri inspirate de Pedofilul din Drumul Taberei


Foto: Suspectul agresiunii sexuale din 5 ianuarie 2017

O întrebare simplă, la care răspunsul nu e simplu de oferit de anchetatori: câte agresiuni a comis pedofilul din Drumul Taberei? 2? 4? 6? Până la prinderea nenorocitului nu vom avea un răspuns. Altă întrebare: câte agresiuni mai face până a fi prins? Sunt întrebări normale, normale pentru că noi, părinții, suntem paranoici atunci când e vorba de copii.
Ca părinte și mai ales ca tată de fete cazul ”Pedofilului” din lift îmi dă fiori. Fiori de spaimă, normal. Și de neputință, pentru că, analizând desfășurarea evenimentelor, nu poți să nu observi că soluția nu e decât una: să nu-ți lași niciodată copiii nesupravegheați. Altfel e un joc al hazardului: unul dintre ”vânătorii” de senzații tari poate apărea în calea lor și să îi traumatizeze pentru mult timp sau, la fel de bine, se poate ca ei să zburde liberi și fericiți o copilărie întreagă fără ca vreun nenorocit din ăsta să le întunece lumea!


Foto: Suspect de agresiune asupra a 4 copii, într-un lift din cartierul Titan, 10 iunie 2015

Am găsit cazuri nerezolvate din 2012, 2015 și cine știe câte or mai fi. Ele nu trădează o lipsă de profesionalism a anchetatorilor pentru că vorbim de agresori care nu fac parte din anturajul victimelor, frecventează locurile unde atacă doar pentru scurt timp, cât să ”ochească” o victimă și să descopere puțin din topografie. E vorba de agresori ”random”, cum îi numesc criminologii, adică își aleg victimele la întâmplare sau după criterii doar de ei știute.
Spaima îmi e alimentată de corul de experți criminaliști, psihologi, psihiatri sau idioți pozitivi specializați în parenting care mă asaltează de pe toate posturile de televiziune. Cel mai enervant mesaj este ”să nu lăsăm frica să ne schimbe comportamentul”. ”Să nu îngrădim libertatea copilului”!
Mesajul pe care acești oameni îl transmit este că societatea este neputincioasă când vine vorba de a depista astfel de indivizi înainte ca ei să facă victime. Procentul celor care dau semne depistate de cei din jurul lor este infim. Asta nu e o realitate a României, prilej pentru cârcotași de a critica lipsa noastră de educație, ci e o dramă a lumii moderne. Dacă viitorul agresor nu comercializă pornografie, dacă nu e prins pândind imagini cu copii, ci se comportă ca un individ normal, nu avem cum să îl dibuim.
Și atunci ce-i rămâne părintelui de făcut?

Răspunsul este în vechea zicală ”frica păzește bostanii”. Nu pot cere în mod absurd să fie străzile împânzite de jandarmi și polițiști înarmați, nici nu pot cere ca fiecare ciudat să fie expertizat sau verificat. Ce pot să fac este să îmi instruiesc copiii, să-i învăț să nu vorbească străinilor, să reacționeze violent dacă se insistă, să țipe, să se apere, să strige după ajutor. Chiar să lovească. Și mai pot să nu las vreodată comoditatea sau încrederea în proprii copii să îmi adoarmă vigilența.
Unii vor spune că asta înseamnă paranoia, că transmitem copiilor o frică de oameni. Probabil. Aici părinții trebuie să găsească măsura între grija excesivă și libertatea pe care o merită fiecare copil. E dificil, sarcina poate e chiar imposibilă, dar cumva simt că trebuie să acționez când realitatea dură mă trezește din reveria parentingului tâmp-pozitiv.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.