Editoriale

Nicolae Ceaușescu nu putea muri de Crăciun! Poate cel mult așteptându-l pe Moș Gerilă

Multe reacții am avut după ultima postare de pe acest blog, în care am spus că am plâns de fericire când am aflat că Nicolae Ceaușescu și soția lui au fost executați și că nu am regretat niciodată acest gest.

O reacție aparte, pe care am auzit-o de multe ori în ultimii 30 de ani, a fost că ”domnule, nu trebuia făcută crima asta tocmai de Crăciun”!

Am să răspund cum văd eu lucrurile astea, pentru că în 1989 aveam 20 de ani și, practic, îmi fusese deja furată vraja copilăriei de imbecilitatea socialismului, al cărui ultim reprezentant ”de forță” a fost Ceaușescu. Cei care i-au urmat nu au fost decât palide copii, dizolvate mult de capitalismul de import.

Întrebarea care se pune este de ce au așteptat din 22 până în 25 decembrie 1989 cei care i-au deținut pe Elena și Nicolae Ceaușescu pentru a îi judeca sumar și executa? Le plănuiau alt destin? Mă îndoiesc. Așteptau să crească tensiunea din țară prin isteria ”teroriștilor” care, potrivit dezinformărilor vremii otrăveau apa potabilă, atacau orașele, împușcau oameni pe stradă? Mai degrabă aici e adevărul amânării destinului implacabil al celor doi despoți.

Dar, cel puțin din punctul meu de vedere, nu mai era nevoie de asta! Îl uram pe Ceaușescu destul de mult ca moartea lui să mi se pară un dar. Ăsta e adevărul și mutilarea lui din ipocrizie nu cred că ajută pe nimeni.

Un alt adevăr al acelor vremuri este că zvonul că el ar fi fost bolnav – chiar se găsise și un diagnostic, cancer la prostată – se răspândea prin țară ca un aer de primăvară: da, toți sperau că trecerea la un regim mai bun să se facă măcar prin moartea lui Ceaușescu, dacă priin bunăvoie nu se putea, sperând noi că urmașul, fie el și neseriosul de Nicu Ceaușescu, să mai slăbească din chingile lipsurilor și politicilor de îndobitocire.

O să mă întrebe mai tinerii mei cititori sau poate cei de-o vârstă cu mine, dar dăruiți cu harul uitării, și atunci de ce mai era nevoie de diversiunea cu ”țara sub asediul teroriștilor” dacă tot îl urau aproape toți românii pe Ceaușescu?

Răspunsul e, după mine, simplu, pentru cei de dincolo de granițe, acolo era nevoie de ceva muncă de convingere pentru a înghiți gălușca tribunalului ad-hoc și a execuției sub presiunea gloanțelor care șuierau în toată țara. Lumea civilizată nu era pregătită de răzbunări cu arma-n mână, dar cele trei zile, din 22 în 25 decembrie, au pregătit-o.

Repet, diversiunea poate fi cercetată și judecată, execuția sumară poate fi și ea disecată în tribunale și executanții condamnați, dar nu îmi cereți să fiu empatic cu victima. Pentru Elena și Nicolae Ceaușescu nu am nici o părere de rău.

Și acum să revin la ”ziua sfântă” aleasă pentru omorârea lor.

Ați crescut cu poveștile părinților despre ”Crăciunul copilăriei”, cu vraja bradului împodobit și cu unchiul sau vecinul costumați în moși? Ei bine, amintirile astea erau clandestine!

Moș Crăciun decedase oficial în 1948! Din acea iarnă, zilele de 24 și 25 decembrie nu mai însemnau NIMIC pentru oficialii regimului comunist!

Dacă picau în timpul săptămânii erau zile lucrătoare ca toate celelalte de peste an.

Urările oficiale erau de ”Sărbători fericite, cu ocazia Zilei Republicii și a Noului An”! Crăciunul, nașterea Domnului dispăruseră din calendarele oficiale ale statului al cărui ”om nou” abandonase credința în Dumnezeu după ce a descoperit materialismul-dialectic.

Sovieticii au scormonit în lada lor cu tradiții și au și găsit un înlocuitor al lui Moș Crăciun, Moș Gerilă. Asta ca să aveți și o explicație de ce în unele felicitări vechi îl vedeți, totuși, pe Moșul sau de ce apare în desenele animate cu Mihaela ori Bălănel și Mieunel.

Era Moș Gerilă, cel care nu venea în Ajunul Crăciunului cu daruri pentru copii, ci pe 30 decembrie.

Cum să nu le placă liderilor comuniști ”Dedia Moroz/Unchiul Gerului”, dacă el aducea cadouri taman de Ziua Republicii?

Cum de a supraviețuit totuși tradiția lui Moș Crăciun? În primul rând mulțumită bunicilor, părinților care au respectat-o cu sfințenie, încăpățânându-se să nu o înlocuiască, fiecare în casa lui, pentru familia lui. Colindele se învățau în case, de la bunici.

Păstraseră comuniștii doar tradițiile pre-creștine, care îi legau pe ei de daci, romani sau mai știu eu ce exemple căutaseră prin istoria rescrisă de slugile lor ca să pară că au o menire istorică. Plugușorul, Sorcova, Perinița, toate erau spălate de orice încărcătură creștină și abia apoi expuse publicului.

Crăciunul din 1989, a fost primul, după 40 de ani, când au răsunat colinde înainte de 30 decembrie, când auzeai pe stradă  versurile cu ”pruncul”, ”nașterea” sau ”magii”.

Repet, până atunci copiii, părinții le cântau doar acasă sau la ușile vecinilor.

Nu te pedepsea nimeni dacă petreceai Crăciunul, Paștele, dar nu erau sărbători, erau insistențele unui neam care refuza să moară și să renască într-unul nou, fără credințe, fără tradiții. Faptul că acum, după căderea lui Ceaușescu, mor tradițiile și credințele e doar o ironie a sorții.

Așa că răspunsul meu la întrebarea legată de crima din ziua de Crăciun este simplu: da, m-am bucurat pentru că în acea zi am primit ceva ce nu am avut niciodată: primul Crăciun.

Și încă o temă de meditație, valabilă și pentru liderii actuali: un conducător care își iubește țara, dar nu își iubește poporul este patriot?

Posted in Editoriale | Leave a comment

Am plâns de fericire când a murit Ceaușescu. Și nu regret nici o secundă asta

Ca în fiecare an văd și acum deja tradiționalele văicăreli că ”a fost asasinat comandantul suprem”, amintirea păcatului ”crimei din ziua de Crăciun”, bocetele virtuale la pozele cu ”nea Nicu” și ”coana Leana” cu mutrele ciufulite de gloanțe.

Mă înfioară acest lucru și poate că el se întâmplă din cauză că mai mulți ca mine tăcem de 30 de ani, lăsând cu bun simț să curgă bocetele fără a tulbura durerea cuiva sau poate tăcem din decența ascunderii sentimentelor adevărate pe care le-am avut într-o seară de Crăciun acum trei decenii.

Ăsta e un blog, un loc de spovedanie lipsită de Taina Iertării, un loc unde-mi pot pune sentimentele pe tavă, fără a implica pe nimeni altcineva.

Așa că…

Văd acuma o mulțime de eroi care au făcut și au dres la Revoluție. Dacă e să-i numeri după statusurile de Facebook, în piețele din toate orașele României ar fi ieșit încă din 21 decembrie milioane de oameni. Toți ascultau Europa Liberă și Vocea Americii, discutau pe la colțuri despre ce se petrecuse la Timișoara și erau gata de lupte de stradă.

Sper că nu sunteți decelebrați ca să credeți asta! Numărul celor care îndrăzneau – da, ”îndrăzneau” e termenul perfect – să asculte posturile occidentale era infim, mulți din cei pe care îi auziți acum spunând doct cum au simțit ei vântul schimbării nici nu aveau aparate de radio cu ”unde ultrascurte”, ca să poată prinde aceste posturi.

Știau de schimbările din Europa de Est, însă, pentru că vedeau la posturile sovietice, în special din Moldova, rockeri ”la liber” pe micile ecrane, filme cu cowboy, ceea ce la noi nu mai găseai decât pe videocasetele trase prost și dublate de eterna Irina Margareta Nistor. Alții aflau, tot pe calea undelor, de la bulgari ce înseamnă schimbarea asta sau de la sârbi.

Fronda tinerilor, specifică vârstei, o simțeai la spectacolele studențești, unde, însă, publicul era restrâns la cei din comunitate. Am simțit pe propria piele ce însemna să te riști să bagi o ”șopârlă” în textele de brigăzi artistice sau ale ”montajului literar-artistic”. Urmau verificări, ”critici constructive” în ședințele UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România) sau riscai exmatricularea. Te urmărea și Securitatea? Normal.

Mâncarea lipsea, nu lipsea abundența, lipseau produsele de bază, sau cine le avea trecea printr-un șir de umilințe inimaginabile astăzi. Cozile unde te depersonificai, erai o ”sacoșă” lăsată la rând, aprovizionarea de la rudele de la țară, luatul ”pe sub mână” de la ”semi-zeii” perioadei, măcelarii, tarabagii din piață sau cofetarii de cartier.

Pe fondul ăsta a venit Revoluția.

Pe fondul urii față de un regim care ne ținea ca pe un animal de povară, hrăniți material și spiritual doar cât să nu cedeze ”bovinele” puse să tragă la plugul ”construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”!

În paralel cu asta, în puținele ore lăsate de televiziune, în toate programele de radio, în orice publicație luai în mână, de la cele pentru copii, ”Arici Pogonici”, la cele pentru bătrâni, ”Munca de partid”, ”Săptămâna”, Flacăra”, vedeai un singur chip, preaslăvit în cele mai fetișiste moduri imaginate de oameni, limbile pătrunzându-i fiecare ascunziș al corpului, al biografiei grosier falsificate, fiecare imbecilitate pe care o spunea sau făcea era transformată în mir pentru frunțile plecate la picioarele sale.

O să spuneți că ăștia erau numai câțiva, nomenclatura, aleșii dintre aleși. Replica mea e simplă: ”Hai sictir!” Erau milioane de limbiști, cei mai mulți tăcuți, dar la fel de periculoși precum cei vocali. Limbist era ăla care tăcea când auzea de o nedreptate. Limbist era ăla care îți făcea semn să taci când te apucai să spui bancuri.

Unde sunt ăștia acum? Pe Facebook! Îți vorbesc despre curaj și despre cum au înțeles ei acum 30 de ani mersul istoriei.

Consecința a fost importantă. Cu cât neisprăvitul ăla de Ceaușescu era prezentat mai vârtos drept singurul fiu al țării care conta cu atât mai mult el devenea principalul depozitar al urii populare pentru toate lipsurile, frustrările, umilințele la care eram supuși.

Pe imbecilul care acum 31 de ani s-a urcat pe scena de la ”Grigore Preoteasa” și a tras cortina peste spectacolul nostru în care făceam mișto de colectele de hârtie reciclabilă îmi era scârbă, îl ocoleam cum ocolești un rahat care se usucă-n stradă, dar pe Ceaușescu îl uram. Fie vorba între noi, cel care a tras cortina a murit acum ceva timp și am văzut că era prezentat drept un erou al post-revoluției. Treaba lor din cine-și fac idoli!

Uitarea e un rahat și dacă le place să se tăvălească-n el e dreptul lor!

Acum au drepturi! În perioada de care vorbesc nu aveau! Libertatea, ca și zahărul, uleiul, ness-ul, se dădea doar ”pe sub mână”!

Și a venit revolta de la Timișoara!

Pe cine urau oamenii aceia? Comunismul? Sărăcia? Munca epuizantă pentru niște planuri fantasmagorice? Da, toate astea și încă multe altele le urau din tot sufletul lor, dar toate aveau un nume: Ceaușescu!

Nu mă dau erou dacă nu am fost, poate că îmi ajunseseră riscurile din timpul așa-zisei ”mișcări studențești” al cărei rol acum îl neagă tot mai multă lume, numărând ca acte de dizidență doar pe acelea care au ajuns depeșe la Europa Liberă. Ziua de 22 decembrie 1989 m-a prins într-o cameră de hotel din Sinaia, în brațele unei tinere ”tovarășe”. Aveam 20 de ani. Despre revoltele din Timișoara și București știam prea puține. Era vacanță și o trăiam cum puteam mai bine.

Văzusem câteva secvențe din mesajul lui Ceaușescu din 20 decembrie, aflasem de întreruperea emisiei de la TVR din 21 decembrie și, abia pe 22, când am ieșit din hotel, am văzut mulțime adunată în fața primăriei. Făceau și ei Revoluția lor!

Am mers, urmând o frumusețe locală, ”înarmată” cu un steag găurit, până la poarta Peleșului, după care am revenit în stațiune și am plecat spre București cu trenul. Pe tot acest parcurs plângeam, înțelegeam că ”scăpasem”.

De acasă, urmărit de rugămințile mamei de a sta ”la locul tău, că am avut destule necazuri, mamă”, am plecat la TVR, că doar erau mesaje că e nevoie de ajutor, dar nu am intrat în clădire. Am mers apoi la facultate, cea de ”Instalații”, de pe bulevardul ”Republicii”, actualul Pache Protopopescu, că și aici era nevoie ”să păzim”. De cine, mama dracului, o păzeam nu știu, că doar profesorul nostru de socialism științific era deja în noul guvern!

Au urmat două zile de dormit prin Primăria Sectorului 2, unde am organizat un ”comitet revoluționar”, dar ne-au alungat de acolo când au început să vină ”ajutoarele” de peste hotare și să se distribuie locuințe celor aflați în nevoie.

Seara de 25 decembrie m-a găsit iar în facultate, păzind-o, alături de alți colegi, dotați cu cozi de lopată și puști din lemn pentru PTAP!

Per total? Până atunci nu făcusem nimic! Am apărat cu pieptul gol o televiziune deja Liberă, am păzit o facultate unde nu veneau nici studenții și o primărie despre care nici cei din sector nu prea știau unde e.

Și a venit momentul difuzării casetei cu procesul și execuția Ceaușeștilor!

Dacă tot e spovedanie, să fie până la capăt! Am plâns de bucurie. A fost cel mai frumos Crăciun pe care l-am avut vreodată. Mai frumos chiar decât cele din copilărie, când stăteam emoționat pe genunchii unchiului meu, îmbrăcat cu paltonul cu dublură roșie îmbrăcat pe dos și cu barbă din vată lipită de față.

Am plâns pentru că-l uram. Îi uram pe amândoi. Pentru anii pierduți ascunzându-ne pasiunile, pentru muzica ascultată cu bruiaje și pârâituri la radiouri străine, pentru umilirea prietenelor, mamelor și chiar bunicilor, târâte la controale ginecologice abjecte pentru că nu mai avea el muncitori în fabrici și pe ogoare, pentru adolescența ciuntită, îl uram pentru frigul din case, pentru lipsa apei calde, îl uram pentru că scosese la lumină din semenii mei ce era mai grotesc, ținându-ne în frică și lipsuri. Îl uram pentru poveștile cu care am crescut, într-o familie din care cinci bărbați își pierduseră viețile sau mințile prin închisori politice.

Aș putea înșira o zi întreagă motivele pentru care îl uram. El a vrut să fie simbolul țării comuniste, a fost, doar că țara era nemulțumită, speriată, rănită.

Chiar și fără Timișoara, fără avertismentele hâde ale unor atacuri teroriste care nu existau, în acea zi am simțit o ușurare că Nicolae Ceaușescu a fost ucis! Și cred că, dacă aș fi fost militar atunci și eram în plutonul de execuție, aș fi tras cu zâmbetul pe buze. Cu sentimentul datoriei împlinite. Aș fi descărcat arma în el și fără vreo sentință pronunțată într-un proces făcut de maimuțoi cu priviri încrâncenate. Sentința i-o dădusem eu de mult, în sinea mea, iar ca mine erau mulți.

Înțeleg acum și înțelegeam și atunci, mult mai puțin, evident, realizările regimului, metroul, orașele, fabricile, dar le știam și prețul. ”Generații de sacrificiu”? Asta e o sintagmă inventată de cei care nu au trăit să facă parte din una sau de cei resemnați că nu pot da timpul înapoi.

Eu m-am bucurat de răzbunarea destinului pe cel care ne sacrificase.

Că procesul a fost strâmb, că execuția a fost sumară și profund ilegală, asta nu îmi schimbă convingerea că în acea noapte am devenit mai creștin, fie și pentru a crede mai tare că Iadul există și acel om nu își va găsi veșnic liniștea!

A fost o crimă a neo-comuniștilor perestroikiști care au pus mâna pe țară? Da, evident, dar asta nu înseamnă că nu m-a bucurat vestea morții lui Ceaușescu.

Suntem ipocriți dacă nu recunoaștem: dispariția celor doi a fost cea mai așteptată moarte de către români și cea mai aplaudată în acel moment. Asta nu schimbă faptele celor care au făcut crima, nu le șterge vinovăția sau complicitatea.

În cei 30 de ani care au trecut, am căutat și am găsit nenumărate probe că pe fondul urii a milioane de români s-au cocoțat unii care studiaseră perestroika mai mult decât abecedarul. Multe le-am publicat și poate am ajutat la schimbarea percepției asupra evenimentelor din 1989, dar asta nu îmi schimbă convingerea că pentru mințile a multor români Ceaușescu trebuia să moară. Am fi trăit o interminabilă vendetta sau am fi fost siliți la o reconciliere națională. Iar limbiștii de care vorbeam nu o meritau. Măcar așa i-am silit să își ascundă originea comunistă, să se schimonosească atunci când îi demascam.

Mai mult, cred că dacă s-ar fi întâmplat procese și în alte părți, dacă, dau un exemplu la întâmplare, bulgarul ar fi luat câteva șuturi în fund pe stradă sau est-germanul, nu am fi ajuns atât de repede la ridicarea unei statui în cinstea lui Marx.

Am căutat de-a lungul anilor teroriștii ăia ca pe apa de pe Marte, nu am găsit decât probe că românii s-au împușcat între ei, mințiți de niște indivizi cinici.

Nu pe acei teroriști i-a calmat moartea lui Ceaușeșcu, ci furia din noi, alte milioane, care am putut pleca apoi la drum mai liniștiți. Marcați de păcat, dar oarecum liniștiți, calmi, capabili să ne facem planuri, cariere, vieți.

Eu m-am hotărât să recunosc asta. Tu cât timp te mai minți că n-ai simțit același lucru?

Posted in Editoriale | Leave a comment

La mulți ani, Ponică!

Fix în urmă cu 11 ani fără două zile, Universul, așa cum îl cunoscusem eu până atunci, s-a dus pe Apa Sâmbetei și nu s-a mai întors niciodată. Nici nu îmi e dor de el, ducă-se pe pustii, că tare searbăd mai era!

În locul lui era acum în mijlocul casei un pătuț alb cu roz, din care răsunau din când în când, cam prea des după părerea mea, niște chirăieli cum nu mai auzisem niciodată.

În ziua aia am ieșit din casă cu o misiune care îmi era neclară, dar eram convins că de departe era cea mai importantă care mi-a fost încredințată vreodată.

Silvana abia născuse și venise cu Alecsia acasă. După ce apartamentul nostru s-a golit de uriașa delegație care ne-a însoțit de la maternitate, am rămas doar noi doi, cu pătuțul chirăind între noi.

-Te duci după lapte!

Era mamă de nici 48 de ore și deja tonul ei era de șef de echipă care știe exact ce au de făcut cei din subordine.

Peste două minute respiram aerul Oborului și un Marlboro roșu scurt, comparând dulcele huruit al tramvaielor cu plînsul din casă.

Aveam în mână un bilețel pe care era notat cu majuscule un nume. Atât de încurcat și de străin de lumea cuvintelor care mi se zbenguie de obicei prin minte încât am tastat numele și pe telefon și l-am trimis pe wapp unui prieten, ca să îmi rămână în memorie.

Cu memoria blindată astfel împotriva uitării am intrat într-o farmacie și am început să mă uit la raftul cu diverse cutii cu lapte praf, încercând să dibui numele din bilețel.

L-am găsit și atunci am observat că numele nu îmi era de ajuns.

”0-6 luni”. Asta e ce-mi trebuie! Eu am exact 0 luni, de când mă număr printre clienții de lapte praf.

Iau cutia și pe drumul spre casieră mai compar o dată numele de pe cutie, cu scrisul de pe bilețel și cu mesajul din telefon. Părea perfect, așa că mă așteptam ca acasă să primesc binemeritate laude.

Am trecut pe lângă un raft cu jucării pentru bebeluși. În 40 de ani, cât aveam atunci, probabil că trecusem de mii de ori pe lângă astfel de rafturi. Figuri geometrice din pluș, de potrivit în lăcașuri scobite în rame din burete, oițe cu suzetă, o văcuță mov, cu o floare mare pe fund, un ponei roz, cu coama și coada din franjuri de cârpă, mașini din gumă moale la atingere.

Pentru prima oară în viață m-am oprit și m-am uitat la ciudățeniile alea, venite parcă din altă lume. O lume din pluș, gumă și cârpe, unde nu te poți lovi, unde ceru-ți cade-n cap și doar te gîdilă și orice jucărie atingi capătă viață și piuie, râde, cântă…

Dintre toate am dat să întind mâna spre oiță. Oboreanul care nu iubește pastrama merită să se mute-n suburbii și în veci să nu mai vadă cum toamna soarele răsare de după munții de varză!

Dar parcă de după rândul de cupe pentru aparatele de muls am auzit o voce: Numai la mâncare te gândești!

Mâna atunci s-a dus spre cuburile și triunghiurile din pluș, dar aceeași voce, care acum venea dinspre un încălzitor de apă, mi-a spus tăios: E pentru copiii de peste 12 luni! Am dat să iau mașina din petice și vocea, ascunsă de data asta printre vase gradate de tot felul, mi-a spus: Ce faci? Tu ai fată!

Am prins poneiul roz, l-am strâns și i-am spus cu voce destul de tare, ca să acopăr orice altă încercare a vocii de a mă opri: Tu vii cu mine, Ponică!

Și a venit.

La casă, văzând laptele praf și poneiul, farmacista m-a întrebat:

-Mergeți la cineva care a născut?

-Nu, merg acasă. Eu am născut! Adică nu chiar eu, dar, în fine…

Acasă, Silvana m-a luat în primire din prima, când m-a văzut cu poneiul în ușă:

-Cu ăsta ce vrei să faci? Unde îl punem?

Adevărul este că apartamentul nostru arăta ca și cum ne pregăteam să punem pe picioare o fabrică de dizolvat laptele praf. Utilaje de tot felul, de încălzit, de răcorit, de sterilizat, de curățat, de umezit, de uscat. Printre ele, închipuind un zid de netrecut, erau stative de toate mărimile și formele, masa de înfășat, lădița cu scutece, coșul de gunoi etanșat, un balansoar pentru legănat copilul și unul pentru legănat mama. Toate adunate doar în cele nouă luni în care Silvana a mâncat pe pâine toate informațiile de pe toate site-urile și forumurile de ”graviduțe”, dar mi-a mâncat și mie nervii.

-O să-l punem în patul Alecsiei.

-În patul… Gâtul i se usca Silvanei, imaginându-și jucăria din pluș pusă în pătuțul cu așternuturi sterilizate ca pentru un experiment din laboratoarele NASA.

-După ce îl spălăm, evident, am încercat eu să dezamorsez scandalul ce sta să izbucnească.

Ponică a aterizat direct în mașina de spălat, apoi s-a uscat pe calorifer și abia apoi a poposit pe marginea patului Alecsiei.

Când, peste destul timp, fetița a deschis prima oară ochii, coama lui din cârpe a fost primul lucru de pe Pământ și au rămas nedespărțiți.

Câte ceasuri aveam să pierd în anii ce au urmat căutându-l pe Ponică, pentru că altfel Alecsia nu adormea, oricâte giumbușlucuri făceam toți din casă în jurul pătuțului ei! Pentru a îl recupera pe Ponică am intrat noaptea în grădiniță, am umblat în patru labe pe sub mesele din tavernele grecești.

Și au trecut anii și Alecsia a crescut, iar Ponică a rămas o bucață de pluș umplută cu mii de amintiri, de vise de bebeluș, spălat cu lacrimi sau părtaș la cele mai grozave aventuri din casa păpușilor.

A făcut minuni, a luat durerea când au apărut primii dinți, a gonit monștrii de sub pat, dar acum a obosit.

Tot mai rar o urmează pe Alecsia la joacă. Stă mai tot timpul pe o etajeră sau pe marginea patului.

Se cam pregătește de pensie.

Dar să nu uit, a mai făcut o minune. Acum fix 11 ani și două zile, când străbătea Oborul la mine în brațe, privind sfidător lumea din jur care se cam mira de strania pereche pe care o formam, m-a făcut să înțeleg că Universul, așa cum îl cunoscusem eu până atunci, se dusese pe Apa Sâmbetei și nu avea să se mai întoarcă niciodată. Eram tată.

3 februarie 2020. București, Obor

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Ora 4 a devenit ora 3. Și 6 a devenit 7. Jurnal de tătic

Dumnezeu are stil! Când e să organizeze o farsă, nu Îl egalează nimeni pe Pământ și probabil nici în Cer. De exemplu astăzi se joacă de-a numerele cu nervii mei și mă face să cad pe gânduri, părându-mi rău că nu am studiat niciodată numerologia sau alte științe care să te ajute să scoți cifrele din viața de zi cu zi și să le reașezi unde le e locul, în pătrățelele caietului de matematică. Mi-a luat un an, mi-a dat o oră.

Sofia împlinește 7 ani! Copilăria ei a ajuns la jumătatea drumului, lăsând în urmă ani ce-i vor fi neclari, păstrând doar câteva amintiri răzlețe, învăluite într-o ceață roz și dulce. De fapt, noi toți păstrăm doar frânturi din amintirile copilăriei și ele țes mai degrabă o senzație decât o certitudine că am trăit cu adevărat acele întâmplări.

Pentru părinte, însă, primii ani sunt atât de intenși că îi rămân întipăriți în suflet. Primele secunde în care l-a ținut în brațe, primul cuvânt, mersul în patru labe, pașii nesiguri, chiar și primul ”succes” la oliță e păstrat în memoria părinților ca o reușită a muncii de echipă, de la cel care încurajează de pe margine, la cel care face jonglerii cu păpuși și avioane în fața ”tronului” până la cel care dă să se ridice între două strofocări și să plece cu pantalonii în vine la joacă.

După 7 ani, viața se schimbă. Copilul are destulă ”autonomie” cât să înceapă să adune amintiri din care tu lipsești. La început câte o oră, ascuns în camera lui printre jucării, apoi la grădiniță și la școală unde amintirile tale, de părinte, sunt ”filtrate” prin ochii doamnelor.

Știam cum e la trecerea asta de la pruncie, când expiră cei ”șapte ani de acasă”, de la Alecsia, care se pregătește să împlinească 10 ani și mă mai are în cel mult 10% din amintirile adunate într-o zi.

Acuma, când se apropie sorocul Sofiei să termine anii de acasă, mă gândeam cât de zadarnice sunt încercările părinților de a lungi copilăria, cât de ridicoli suntem cu diminutivele care nu-și mai găsesc locul, cu miile de griji, cu fularele cu care alergăm după ei la locul de joacă, cu bluzele de rezervă înghesuite în genți.

Noi, de fapt, vrem să dăm timpul înapoi pentru noi, pentru clipele când nu adormeau fără să ne vadă, când nu mâncau fără să ne maimuțărim noi cu lingurița în mână…

Anul ăsta ziua Sofiei a căzut taman când se schimbă ora. Deși, fiind înfumurat ca orice tată de fete, tind să spun că anul ăsta ora se schimbă de ziua Sofiei.

Ora 4 a devenit ora 3 și mie mi s-a părut că e un semn că timpul poate fi dat înapoi, dar nu cât să îl retrăiești, ci doar așa cât să te dai un pas în spate și să-ți faci avânt să te năpustești în față, ca să ții pasul cu ei.

Posted in Jurnal de tătic | 2 Comments

Jurnal de tătic. Doamne, fă-mă creion!

Doamne, fă-mă un creion și ascunde-mă într-un penar! Nu-mi pasă dacă e cu Elsa, cu Mickey, flori sau cu monștrii al căror nume nu-l cunosc. Penar să fie și să mă așezi între creionul roșu care subliniază greșelile și guma care le șterge pentru totdeauna. De fapt poți să mă așezi oriunde, lângă cel albastru care va colora cerul, cel galben care va da viață părului zânelor, cel violet care se va toci îmbrăcând fete abia schițate, învelite în rochii cu poale lungi, întinse pe iarba crescută la umbra unor castele cum numai arhitecții cărților de colorat pot construi.

Doamne, fă-mă creion și rupe-mă apoi în două și ascunde-mă în penarele lor, să fiu lângă ele când vor scrie ”tata” sau când vor greși orice cuvânt și, înainte ca prima lacrimă să cadă pe foaia înroșită, să apuc să iau greșeala asupra mea și să nu las nimic să le alunge vreodată zâmbetul știrb de școlăriță.

Aș vrea să mă ascund printre lucrurile din ghiozdan și să mă poarte cu ele până în clasă, să sorb cu mina mea toate durerile, spaimele, bucuriile, încercările, reușitele și căderile fiecărei zile de școală și apoi să le aștern pe hârtie. Foile o să le ascund într-un sertar cu lucruri vechi, acolo unde nu pătrund nici memoria calculatorului, nici serverul telefonului și să le poată lua în mână, să simtă cu vârfurile degetelor rănile săpate în hârtie de vârful creionului. Să lase atunci lacrima oprită în copilărie să cadă peste rândurile scrise de un tată care se bucură când le vede cum cresc și simte cum nu mai face parte din fiecare secundă a vieții lor.

Doamne, fă-mă creion și ascunde-mă într-un penar! De restul se ocupă timpul.

Autor foto: Alecsia

PS Sofia merge în clasa O, pregătitoare. Da, mărturisesc, eu aveam nevoie de o clasă pregătitoare, ea probabil că nu. A învățat să citească, pe litere, evident, că doar nu poți grăbi ritmul vieții pe cât ți-ai dori. Merge cu mine și citește etichete, firme, panouri.

-Uite, tati, aici scrie D…Ă…B…U…L…E…N…I”

-Bravo, Sof, așa e.

-Tati, luăm și noi portocale de Dăbuleni?

Atunci m-am uitat în jur mai atent. Taraba din Obor – unde altundeva găsești ciudățenii! – chiar avea la vedere niște portocale superbe și un mic anunț de producător, pierdut undeva jos.

PPS Alecsia merge în clasa a patra. Ne uităm amândoi la un film ales de mine, dintre cele propuse de ea. O adolescentă ciudățică învârte băieți pe degete. Încep să mă plictisesc și îi spun:

-Alecsia, mutăm pe altceva, fata asta nu face decât să se pupe.

-Tati, mai uită-te, o să îți placă. Sau o să te obișnuiești!

PPPS Silvana este Regina Mamă în acest regat cu două prințese-moștenitoare, un pisic negru, o broască țestoasă și un singur supus, poreclit ”capul familiei”. Mă vede că stau la calculator, impasibil la pregătirile pentru prima zi de școală și mă preia:

-Ce faci acolo?

-Caut poze cu pisici. Mai trece timpul…

-Când noi nu vedem capul cu pregătirile pentru mâine! Tu ți-ai pregătit totul pentru mâine?

-Da. Adică nu. Mă duc să ascut niște creioane. Poate mai au loc în penar.

-Of, bărbații ăștia!

Ultima voce nu știu dacă era a Silvanei, Alecsiei sau Sofiei. Nici nu conta.

Doamne, fă-mă creion!

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Lăsați-mi și mie, măi fetelor, un colțișor din lumea asta! Lamentația unui tată de școlărițe

Acum câteva săptămâni, într-o vineri, m-am trezit târându-mă prin soarele care topește Oborul ca pe o uriașă înghețată din varză, cartofi și oameni. Mă strecor printre trecătorii care merg ținându-se cu o mână de un bagaj și cu cealaltă ștergându-se pe frunte de sudoare. În spate port un rucsac negru, încăpător, cel pe care-l folosesc de obicei ca să am tot timpul la mine laptopul, pipa, ochelari și multe alte nimicuri care te fac să nu-ți lipsească nimic oriunde te oprești.

De data asta rucsacul e complet gol, dar îmi arde umărul ca și cum ar fi plin cu bolovani. Sunt amintirile mele frumoase pe care tocmai mă pregătesc să le arunc, pentru a face loc celor noi.

În spatele meu, la nici trei pași, e Alecsia. Te aștepți de la un copil de 10 ani să fie mai zglobiu, mai ales că e ultima zi de școală, dar picioarele abia i se mișcă, parcă la fiecare pas auriul de pe pantofi i se topește de asfaltul încins.

Am trecut de chioșcul de presă fără să ne mai întrebăm unul pe celălalt ce jucărie ar trebui să cumpărăm la întoarcere. Și magazinul de fructe a scăpat de discuțiile interminabile despre ”pepene sau pere”, ca până la urmă să luăm nectarine, ”pentru că-i plac lui Mami”. Florile din coșurile neguțătorilor de pe trotuar s-au uitat unele la altele mirate, căutând să înțeleagă ce au greșit de am trecut pe lângă ele fără să le aruncăm vreo privire. Poate parfumul nu e destul de proaspăt, poate o petală de la un bujor grăsun era puțin ofilită? Le-am lăsat în urmă fără să le luminăm. Nu aveam chef de clocoteala lor colorată!

Am intrat pe gangul care ducea la o aleee din spatele blocurilor care străjuiesc Piața Iancului cu fardul de pe fețe scorojit. M-am oprit. Am făcut-o brusc și Alecsia aproape a dat cu nasu-n mine.

-Ce ai? De ce te-ai oprit?

Am vrut să-i spun că poate e ultima oară când trec pe aici  și că-mi pare rău. Dar n-am spus nimic. Rucsacul mă apăsa și mai tare ca și cum se adăugaseră noi pietre, amintiri pe care le pierdusem pe drumul ăsta, de la grădiniță spre casă și invers.

Vinerea e o zi specială pentru noi, încă de când era Alecsia la grădi. Era singura zi când o luam eu și o ”serbam” oprindu-ne printre coșurile de flori și alegând câteva care aveau să o aștepte pe Mami, ca să o încânte, să-i împarfumeze venirea acasă și să o îmbuneze când, parcă știind răspunsul, avea să ne întrebe ”Voi ați băut pepsi?”

Vinerea era ziua în care ne luam fructe sau înghețată, un suc acidulat – din ăla care le face pe nutriționistele plinuțe dar perfect și pozitiv sănătoase să se cutremure – și ne așezam pe o bancă din parc sau din cele aflate pe marginea șoselei. Aici ne desfătam simțurile și ne povesteam unul altuia ce am mai făcut. Eu desfăceam pachetul de tutun și îndesam o pipă de cocean iar ea desfăcea o jucărioară, din cele cumpărate de la chioșcurile din stradă. 

Anii au trecut și Dumnezeu, care nu știe să facă nimic la întâmplare, a vrut ca în viața noastră să apară Sofia și ca ea să fie de vârsta grădiniței exact când Alecsia a pășit în clasa 0.

Așa că nu am simțit trecerea. Doar că ziua de vineri a însemnat să o iau întâi pe Alecsia, să alegem din mers ce vom cumpăra după ce o luam și pe Sofia. Apoi ne certam toți trei în fața  florăresei, a vânzătorului de la chioșc și a celui de la înghețată și sfârșeam răzănd cu gura până la urechi, cu mustăți de înghețată, gaze de la sucuri și cu ochii lucind.

Dar acum…

Rucsacul pare că se rupe cu pietrele care ne făceau să râdem.

-Tati, o să o mai vedem pe doamna Mariana?

-Sigur, tu nu ai mai văzut-o pe doamna după ce ai terminat grădinița?

-Ba da, dar… doar vinerea, când o luam pe Sof. Și acum…

Acum Sofia pleacă la școală. Face 7 ani în toamnă și abia așteaptă.

Dar Alecsia are dreptate cu doamna. Doamna Mariana i-a fost ei educatoare, apoi Sofiei, practic multe poveri ne-a luat, nouă, părinților, de pe umeri, le-a învelit în poleiala jocului și ni le-a dat înapoi ca bucurii!

Și acum…

Pe drumul de întoarcere rucsacul era mai ușor, deși îl burdușisem cu hăinuțe, jucării și ce mai avea Sofia ascuns prin dulap. Și pașii erau mai veseli. Sofia rădea fericită și făcea planuri. Cum o să-și aleagă ghiozdanul, ce să-i pun, din toamnă, în pachetul zilnic…

Nici măcar doamna Mariana nu părea tristă la despărțire. Am văzut pentru ultima oară ca părinte dulăpioarele aliniate, pătuțurile, pereții plini de ”proiecte” muncite de copii care Dumnezeu știe pe unde or fi acum. Am văzut scara ce duce spre sala de festivități unde ani la rând am îngânat, cu lacrimi în ochi, poezii cu prințese, cu fulgi de nea și zâne, unde l-am așteptat pe Moș Crăciun de atâtea ori, fără să mă supăr măcar o dată pe el pentru că nu se descurca singur cu sacul pe scări și avea mereu nevoie de ajutor, elfii mai vânjoși fiind condamnați să piardă sfârșitul serbării de iarnă!

Am sfârșit după-amiaza cu mustăți de înghețată și cu un buchet de bujori așezat cuminte pe bancă, lângă noi.

Iar când am pornit spre casă, prin parcul ce răsuna de zurgălăii vacanței, Sofia m-a luat de mână și mi-a spus:

-În toamnă ai de luat două fete vineri de la școală, nu, Tati?

-Și luăm suc acidulat – a completat-o Alecsia.

Am râs iar, ne-am făcut promisiuni ferme, cum numai copiii și tații de fete pot face și am urcat în casă.

Aici, Silvana ne-a prins că am băut pepsi!

PS Optimistul poate spune că anii se așează unul peste altul ca într-o construcție de care te vei bucura când… Probabil, dar faptul că un an minunat nu se mai întoarce niciodată pe mine nu mă bucură. Smerit îmi suport destinul de tată de fete și aleg pantofi, mă lupt cu centimetrii fustelor sau dau automat din cap a aprobare cânnd aud întrebarea ”Tati, cum îmi stă?” Totuși tare dragi mi-au fost anii copilăriei fragede, când am fost stăpânul basmelor șoptite noaptea până ce bărbia îți cade în puful care îți doarme pe umăr, tartorul umbrelor care te sperie noaptea, cel mai bun prieten al poneiului Pony și al măgărușului Olel, jucăriile de pluș care încet-încet au devenit bibelouri în loc de străjeri și călăuze prin lumea viselor.

Dacă aș fi egoist și atotputernic aș opri câte o copie a Alecsiei și Sofiei și le-aș ține mereu copilași. Să mă grăbesc veșnic vinerea spre poarta grădiniței, să beau sucuri acidulate și, o dată pe an, să-l înjur în gând pe Moșul că nu-și duce singur sacii și nu mă lasă să mă smiorcăi când aud ”eu sunt zâna cea mai mică, mică, mică, mititică!”

Iar ele nu au decât să crească fericite, să se îndrăgostească, să facă sau nu facultăți, să aibă la rândul lor copii pe care soții lor să-i ia vinerea de la grădiniță, dar să-mi lase și mie un colțișor din lumea asta unde să spun basme inventate până ce bărbia îmi cade pe un căpșor de copil și un măgăruș de pluș.

Dracul să te ia, timpule!

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Tăcerea pisicilor

Foto: Alex Mazilu

Una dintre regulile moderne ale comunicării spune că ”dacă nu ai nimic de spus, pune o pisică”. Când pisicile încep să-ți vorbească, poți considera că ai probleme.

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Piu

Iminenta apropiere a avalanșei sărbătorilor de primăvară scoate la iveală fiara din orice bărbat responsabil!
Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Explicația motivului pentru care îmi pun nevasta pe drumuri în fiecare primăvară


Foto: Alex Mazilu

M-am obișnuit să marchez fiecare moment al anului în funcție de florile care îl împodobesc. Poate și din cauza asta nu-mi place iarna, deși, dacă stau bine să mă gândesc, are și ea flori de gheață. Cred că e vreo reminiscență din copilărie, când, într-o primăvară, fiind acasă doar cu mama, a sunat telefonul. Era bunicul, dar, contrar obiceiului de a mă întreba ce fac, mi-a spus să i-o dau repede pe mama, că e ceva important și că sună de la un telefon public. Pe atunci, despre telefoane mobile se vorbea doar în romanele științifico-fantastice, iar să suni de la telefoanele de pe stradă era o adevărată aventură, care începea cu a strânge bani mărunți și continua cu găsirea unui aparat care să nu îți înghită degeaba moneda.
Am chemat-o pe mama care, văzându-și țâncul alarmat – ei bine, da, eram un țânc! – a alergat la telefon. ”Ce e Gică?” Mama mai mult gâfâia decât vorbea. O urmăream cu ochii măriți cum asculta și spaima i-a dispărut și a zâmbit ca un copil și apoi chiar a râs.
”Cum să fac asta? Am mâncarea pe foc și Alecu nu și-a făcut temele…”
Probabil era grav, pentru că mama a lăsat telefonul în furcă fără a-și lua la revedere de la bătrânul ei tată.
Era primăvară. Ziua începuse să se lungească și lenea pe care o ținusem luni bune ascunsă sub pături de zăpadă începea să-și facă de cap în noi toți. Astenie? Probabil, un fel de lene cu o aromă de romantism.
Mama s-a uitat la mine cum doar ea știa și mi-a spus: ”Hai, pune ceva pe tine, încalță-te, ne așteaptă Gică!”
Un copil pe vremea aceea nu prea punea întrebări, așa că în două minute eram la ușă. Mama a întârziat puțin, ca de obicei. Mă simțeam mândru ca tata, stând gata de plecare și așteptând ca ea să dea din perie ultima și perfecta formă părului. M-am privit în oglinda din hol, dar am lăsat gulerul bluzei strâmb, știind că, atunci când va fi gata, mama mă va inspecta și va aranja ea acest din urmă amănunt.
Am ieșit în grabă. Am traversat Mihai Bravu până la jumătate și aici a oscilat. Să rămânem în stația de tramvai sau să mai trecem o bucată de stradă până în stația de taxi. (mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Explicația motivului pentru care îmi pun nevasta pe drumuri în fiecare primăvară

martie 24th, 2019 de


Foto: Alex Mazilu

M-am obișnuit să marchez fiecare moment al anului în funcție de florile care îl împodobesc. Poate și din cauza asta nu-mi place iarna, deși, dacă stau bine să mă gândesc, are și ea flori de gheață. Cred că e vreo reminiscență din copilărie, când, într-o primăvară, fiind acasă doar cu mama, a sunat telefonul. Era bunicul, dar, contrar obiceiului de a mă întreba ce fac, mi-a spus să i-o dau repede pe mama, că e ceva important și că sună de la un telefon public. Pe atunci, despre telefoane mobile se vorbea doar în romanele științifico-fantastice, iar să suni de la telefoanele de pe stradă era o adevărată aventură, care începea cu a strânge bani mărunți și continua cu găsirea unui aparat care să nu îți înghită degeaba moneda.
Am chemat-o pe mama care, văzându-și țâncul alarmat – ei bine, da, eram un țânc! – a alergat la telefon. ”Ce e Gică?” Mama mai mult gâfâia decât vorbea. O urmăream cu ochii măriți cum asculta și spaima i-a dispărut și a zâmbit ca un copil și apoi chiar a râs.
”Cum să fac asta? Am mâncarea pe foc și Alecu nu și-a făcut temele…”
Probabil era grav, pentru că mama a lăsat telefonul în furcă fără a-și lua la revedere de la bătrânul ei tată.
Era primăvară. Ziua începuse să se lungească și lenea pe care o ținusem luni bune ascunsă sub pături de zăpadă începea să-și facă de cap în noi toți. Astenie? Probabil, un fel de lene cu o aromă de romantism.
Mama s-a uitat la mine cum doar ea știa și mi-a spus: ”Hai, pune ceva pe tine, încalță-te, ne așteaptă Gică!”
Un copil pe vremea aceea nu prea punea întrebări, așa că în două minute eram la ușă. Mama a întârziat puțin, ca de obicei. Mă simțeam mândru ca tata, stând gata de plecare și așteptând ca ea să dea din perie ultima și perfecta formă părului. M-am privit în oglinda din hol, dar am lăsat gulerul bluzei strâmb, știind că, atunci când va fi gata, mama mă va inspecta și va aranja ea acest din urmă amănunt.
Am ieșit în grabă. Am traversat Mihai Bravu până la jumătate și aici a oscilat. Să rămânem în stația de tramvai sau să mai trecem o bucată de stradă până în stația de taxi. (mai mult…)

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)