-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.
-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
-E frumos aici, acasă cred că…
Atunci s-a întors spre mine. M-a prins de mână și mi-a spus, râzând, cum numai o femeie poate râde-n soare:
-Ăia sunt cuminți, domestici. Îmblânziți. Tu ar trebui să înțelegi cel mai bine…
M-am uitat încă o dată la arbustul înflorat. De data asta cu un strop de milă. Vocea ei a întrerupt ”discuția” dintre mine și trandafirul sălbatic.
-Ce frumos ar fi să-l luăm în curte? Măcar să încercăm, să vedem dacă prinde…
