O amintire din 1990, cu blugii Omat. Prespălați!

Unele lucruri le scriu pe blogul ăsta cu gândul că vreodată fetele mele vor citi. La multe postări, evident mă gândesc și că poate n-ar fi rău să nu citească nevastă-mea sau soacră-mea.

vineri 6 noiembrie

Era în 1990, undeva imediat după sărbători. Eu și ea eram în bucătăria casei părinților ei. Eu fumam, țigări cu filtru. Îmi amintesc bine asta, înseamnă că apăruseră primele chioșcuri private.
Ea mânca ciocolată. Elvețiană, semn că începuseră să se vândă din ajutoarele din decembrie trecut.
Eu purtam blugii Omat, prespălați, noi ca un banc cu Bulă fără Nea Nicu.
Am dat drumul la radio și am înlemnit.

La noi pe stradă, cu vreo doi înainte, un prieten primise discul din America. L-am ascultat până l-am tocit. L-am tras pe casete, cu cablul legat între pickup și un Crown care scârțâia la casetele ORWO.

Am visat și am învățat versurile. L-am comentat, l-am divinizat, dar… nu îl ascultasem niciodată la radio.
Am luat mâna ei și am simțit-o la fel de catifelată precum coperta discului. Am strâns și m-a strâns.
Clandestinul devenea liber. Simțeam că, dacă muzica aia ajunsese la radio, orice e posibil. Și am spus:
-Vrei să fii soția mea?
Nu mi-a răspuns. Nu a apucat. Oricum cred că răspunsul ar fi fost ”Nu”. Am auzit cheia-n ușă și am tresărit, iar o lungisem până au ajuns ai ei acasă!
PS E păcat că uităm și nu povestim cum am trăit. Că am avut și noi victorii, mici împliniri. Așa cum am avut și eșecuri. Așa cum vor contabiliza și ei peste ani.
Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.