Eu nu știu ce aș fi făcut în această perioadă dacă fiicele mele ar fi fost adolescente sau studente.
Mă uit la ele și simt primele semne ale unor femei rebele. Micile gesturi din care ghicești ce zile fripte te așteaptă când vor crește și nu va mai ține cu ”Tati plânge dacă nu faci…” sau ”Uite până și Olel se culcă”!
Nu vă rețin mult, dar am o serie de întrebări la care nu aș fi avut răspunsuri potrivite, ci doar prea nevolnic părintescul ”Așa am hotărât eu!”
”Tati, de ce nu mă lași în club?”
Nu poți să-i spui că îți e frică, sau că drobul de sare e o glumă până când umbra lui îți acoperă sufletul.
”Tati, de ce nu ați făcut și voi mitinguri?”
Nu îi tai elanul dacă-i spui că au fost mitinguri, că s-a plâns în piețe de bucurie și apoi lucrurile au ajuns iarăși aici?
”Tati, de ce nu te-ai culcat până la ora asta? Sunt bine!”
Nu am avut somn. Mi-am ”cheltuit” tot somnul când erai tu mică și nu aveam griji. Deși micile necazuri mă copleșeau dulce și atunci.
