Jurnal de tătic. Cum am eșuat în prima și ultima încercare de a fi vegan


Foto Alex Mazilu

Nu pot concepe Paștele fără flori de liliac, dar anul ăsta sfânta sărbătoare a picat prea devreme, așa că probabil că va trebui să mă adaptez.
În copilărie, când se apropia sărbătoarea despre care știam că nu trebuie să vorbesc la școală, mama alinia pe o măsuță de la marginea sufrageriei un coș cu ouă vopsite, unele având abțibilduri jucăușe peste micile defecte de culoare, un cozonac gras și rumen și o pască mare și oacheșă ca un ochi de copil care luminează în întuneric. Niciodată nu lipsea de pe măsuță glastra cu un mănunchi de crengi de liliac înflorit.
Doamne, cum se adunau toate parfumurile astea! Miroseau a sărbătoare, a casă.
Liliacul mi-a rămas întipărit pe suflet din cauza unei povești din copilărie.
Într-o seară din preajma Paștilor, mama s-a așezat pe canapeaua din sufragerie. Casa strălucea, ouăle luceau și ele, cozonacul răsfăța cu parfum de nucă arsă camera, iar pasca binecuvânta în jurul său cu semnul crucii desenat din șuvițe răsucite de cocă. Mama era frântă, dar eu probabil o necăjeam, având chef de joacă, după ce o zi întreagă ea și bunica nu prea avuseseră timp de mine. Sau poate nu-i făceam nimic și doar a avut o idee de joacă înainte de a alunga prin somn truda pregătirilor.
”Ia-ți scăunelul și așează-te lângă măsuță. Uită-te bine la florile de liliac. Dacă găsești una cu trei sau cinci petale rupe-o încet. Să nu le rănești și pe celelalte! Îți pui o dorință și ai să vezi că se împlinește!”
Mi-am tras scaunul atât de amenințător de aproape de măsuță că puteam să mușc din parfumul cozonacului sau să simt pe limbă brânza trecută prin tainice alchimii în măruntaiele pascăi. Și am început să caut.

Atunci am văzut de câte mii de steluțe e nevoie ca să faci o pată mov mare cât o palmă de om mare! Da’ am căutat nu glumă! De câte ori nu mi-a înșelat ochii vreo floare cu una dintre cele patru petale ascunsă privirii, dar până la urmă am găsit una. Nu mai știu dacă avea trei sau cinci, dar era exact ce trebuia.
”Acum mănâncă floricica și pune-ți dorința! Dar să nu o spui cu voce tare!”
Oricât de ușor puteam eu să fiu fraierit ca să înghit o floare parfumată – mai ales că peste ani aveam să aflu că are efect tonic! – un lucru știam sigur: dacă ai o dorință și nu o spui cu voce tare sau nu o treci concret în scrisoarea către Moșul poți să îți iei adio de la împlinirea ei!
”Vreau…”
Probabil că am vrut vreo jucărie, cowboy din plastic sau poate un disc. Tot cu cowboy. Sigur e că dorința s-a împlinit și așa s-a întâmplat de mi-am petrecut primăvara aceea cocoțat pe gardul casei părintești sau pe cele ale vecinilor, jumulind liliacul, în speranța că fiecare floare cu număr impar de petale îmi va aduce un cadou.
Nu a durat mult și am înțeles că poți mânca un tufiș întreg de liliac, ba poți ronțăi și un răsad de narcise pe post de garnitură, dacă nu ai un suflet care să îți audă dorințele…
Paștele următor m-am jucat căutând flori, dar mi-am dat seama că din câte lucruri de mâncat erau pe măsuța din sufragerie florile erau de departe cu gustul cel mai rău!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.