Category Archives: Jurnal de tătic

Fix în urmă cu 11 ani fără două zile, Universul, așa cum îl cunoscusem eu până atunci, s-a dus pe Apa Sâmbetei și nu s-a mai întors niciodată. Nici nu îmi e dor de el, ducă-se pe pustii, că tare searbăd mai era!

În locul lui era acum în mijlocul casei un pătuț alb cu roz, din care răsunau din când în când, cam prea des după părerea mea, niște chirăieli cum nu mai auzisem niciodată.

În ziua aia am ieșit din casă cu o misiune care îmi era neclară, dar eram convins că de departe era cea mai importantă care mi-a fost încredințată vreodată.

Silvana abia născuse și venise cu Alecsia acasă. După ce apartamentul nostru s-a golit de uriașa delegație care ne-a însoțit de la maternitate, am rămas doar noi doi, cu pătuțul chirăind între noi.

-Te duci după lapte!

Era mamă de nici 48 de ore și deja tonul ei era de șef de echipă care știe exact ce au de făcut cei din subordine.

Peste două minute respiram aerul Oborului și un Marlboro roșu scurt, comparând dulcele huruit al tramvaielor cu plînsul din casă.

Aveam în mână un bilețel pe care era notat cu majuscule un nume. Atât de încurcat și de străin de lumea cuvintelor care mi se zbenguie de obicei prin minte încât am tastat numele și pe telefon și l-am trimis pe wapp unui prieten, ca să îmi rămână în memorie.

Cu memoria blindată astfel împotriva uitării am intrat într-o farmacie și am început să mă uit la raftul cu diverse cutii cu lapte praf, încercând să dibui numele din bilețel.

L-am găsit și atunci am observat că numele nu îmi era de ajuns.

”0-6 luni”. Asta e ce-mi trebuie! Eu am exact 0 luni, de când mă număr printre clienții de lapte praf.

Iau cutia și pe drumul spre casieră mai compar o dată numele de pe cutie, cu scrisul de pe bilețel și cu mesajul din telefon. Părea perfect, așa că mă așteptam ca acasă să primesc binemeritate laude.

Am trecut pe lângă un raft cu jucării pentru bebeluși. În 40 de ani, cât aveam atunci, probabil că trecusem de mii de ori pe lângă astfel de rafturi. Figuri geometrice din pluș, de potrivit în lăcașuri scobite în rame din burete, oițe cu suzetă, o văcuță mov, cu o floare mare pe fund, un ponei roz, cu coama și coada din franjuri de cârpă, mașini din gumă moale la atingere.

Pentru prima oară în viață m-am oprit și m-am uitat la ciudățeniile alea, venite parcă din altă lume. O lume din pluș, gumă și cârpe, unde nu te poți lovi, unde ceru-ți cade-n cap și doar te gîdilă și orice jucărie atingi capătă viață și piuie, râde, cântă…

Dintre toate am dat să întind mâna spre oiță. Oboreanul care nu iubește pastrama merită să se mute-n suburbii și în veci să nu mai vadă cum toamna soarele răsare de după munții de varză!

Dar parcă de după rândul de cupe pentru aparatele de muls am auzit o voce: Numai la mâncare te gândești!

Mâna atunci s-a dus spre cuburile și triunghiurile din pluș, dar aceeași voce, care acum venea dinspre un încălzitor de apă, mi-a spus tăios: E pentru copiii de peste 12 luni! Am dat să iau mașina din petice și vocea, ascunsă de data asta printre vase gradate de tot felul, mi-a spus: Ce faci? Tu ai fată!

Am prins poneiul roz, l-am strâns și i-am spus cu voce destul de tare, ca să acopăr orice altă încercare a vocii de a mă opri: Tu vii cu mine, Ponică!

Și a venit.

La casă, văzând laptele praf și poneiul, farmacista m-a întrebat:

-Mergeți la cineva care a născut?

-Nu, merg acasă. Eu am născut! Adică nu chiar eu, dar, în fine…

Acasă, Silvana m-a luat în primire din prima, când m-a văzut cu poneiul în ușă:

-Cu ăsta ce vrei să faci? Unde îl punem?

Adevărul este că apartamentul nostru arăta ca și cum ne pregăteam să punem pe picioare o fabrică de dizolvat laptele praf. Utilaje de tot felul, de încălzit, de răcorit, de sterilizat, de curățat, de umezit, de uscat. Printre ele, închipuind un zid de netrecut, erau stative de toate mărimile și formele, masa de înfășat, lădița cu scutece, coșul de gunoi etanșat, un balansoar pentru legănat copilul și unul pentru legănat mama. Toate adunate doar în cele nouă luni în care Silvana a mâncat pe pâine toate informațiile de pe toate site-urile și forumurile de ”graviduțe”, dar mi-a mâncat și mie nervii.

-O să-l punem în patul Alecsiei.

-În patul… Gâtul i se usca Silvanei, imaginându-și jucăria din pluș pusă în pătuțul cu așternuturi sterilizate ca pentru un experiment din laboratoarele NASA.

-După ce îl spălăm, evident, am încercat eu să dezamorsez scandalul ce sta să izbucnească.

Ponică a aterizat direct în mașina de spălat, apoi s-a uscat pe calorifer și abia apoi a poposit pe marginea patului Alecsiei.

Când, peste destul timp, fetița a deschis prima oară ochii, coama lui din cârpe a fost primul lucru de pe Pământ și au rămas nedespărțiți.

Câte ceasuri aveam să pierd în anii ce au urmat căutându-l pe Ponică, pentru că altfel Alecsia nu adormea, oricâte giumbușlucuri făceam toți din casă în jurul pătuțului ei! Pentru a îl recupera pe Ponică am intrat noaptea în grădiniță, am umblat în patru labe pe sub mesele din tavernele grecești.

Și au trecut anii și Alecsia a crescut, iar Ponică a rămas o bucață de pluș umplută cu mii de amintiri, de vise de bebeluș, spălat cu lacrimi sau părtaș la cele mai grozave aventuri din casa păpușilor.

A făcut minuni, a luat durerea când au apărut primii dinți, a gonit monștrii de sub pat, dar acum a obosit.

Tot mai rar o urmează pe Alecsia la joacă. Stă mai tot timpul pe o etajeră sau pe marginea patului.

Se cam pregătește de pensie.

Dar să nu uit, a mai făcut o minune. Acum fix 11 ani și două zile, când străbătea Oborul la mine în brațe, privind sfidător lumea din jur care se cam mira de strania pereche pe care o formam, m-a făcut să înțeleg că Universul, așa cum îl cunoscusem eu până atunci, se dusese pe Apa Sâmbetei și nu avea să se mai întoarcă niciodată. Eram tată.

3 februarie 2020. București, Obor

Dumnezeu are stil! Când e să organizeze o farsă, nu Îl egalează nimeni pe Pământ și probabil nici în Cer. De exemplu astăzi se joacă de-a numerele cu nervii mei și mă face să cad pe gânduri, părându-mi rău că nu am studiat niciodată numerologia sau alte științe care să te ajute să scoți cifrele din viața de zi cu zi și să le reașezi unde le e locul, în pătrățelele caietului de matematică. Mi-a luat un an, mi-a dat o oră.

Sofia împlinește 7 ani! Copilăria ei a ajuns la jumătatea drumului, lăsând în urmă ani ce-i vor fi neclari, păstrând doar câteva amintiri răzlețe, învăluite într-o ceață roz și dulce. De fapt, noi toți păstrăm doar frânturi din amintirile copilăriei și ele țes mai degrabă o senzație decât o certitudine că am trăit cu adevărat acele întâmplări.

Pentru părinte, însă, primii ani sunt atât de intenși că îi rămân întipăriți în suflet. Primele secunde în care l-a ținut în brațe, primul cuvânt, mersul în patru labe, pașii nesiguri, chiar și primul ”succes” la oliță e păstrat în memoria părinților ca o reușită a muncii de echipă, de la cel care încurajează de pe margine, la cel care face jonglerii cu păpuși și avioane în fața ”tronului” până la cel care dă să se ridice între două strofocări și să plece cu pantalonii în vine la joacă.

După 7 ani, viața se schimbă. Copilul are destulă ”autonomie” cât să înceapă să adune amintiri din care tu lipsești. La început câte o oră, ascuns în camera lui printre jucării, apoi la grădiniță și la școală unde amintirile tale, de părinte, sunt ”filtrate” prin ochii doamnelor.

Știam cum e la trecerea asta de la pruncie, când expiră cei ”șapte ani de acasă”, de la Alecsia, care se pregătește să împlinească 10 ani și mă mai are în cel mult 10% din amintirile adunate într-o zi.

Acuma, când se apropie sorocul Sofiei să termine anii de acasă, mă gândeam cât de zadarnice sunt încercările părinților de a lungi copilăria, cât de ridicoli suntem cu diminutivele care nu-și mai găsesc locul, cu miile de griji, cu fularele cu care alergăm după ei la locul de joacă, cu bluzele de rezervă înghesuite în genți.

Noi, de fapt, vrem să dăm timpul înapoi pentru noi, pentru clipele când nu adormeau fără să ne vadă, când nu mâncau fără să ne maimuțărim noi cu lingurița în mână…

Anul ăsta ziua Sofiei a căzut taman când se schimbă ora. Deși, fiind înfumurat ca orice tată de fete, tind să spun că anul ăsta ora se schimbă de ziua Sofiei.

Ora 4 a devenit ora 3 și mie mi s-a părut că e un semn că timpul poate fi dat înapoi, dar nu cât să îl retrăiești, ci doar așa cât să te dai un pas în spate și să-ți faci avânt să te năpustești în față, ca să ții pasul cu ei.

Doamne, fă-mă un creion și ascunde-mă într-un penar! Nu-mi pasă dacă e cu Elsa, cu Mickey, flori sau cu monștrii al căror nume nu-l cunosc. Penar să fie și să mă așezi între creionul roșu care subliniază greșelile și guma care le șterge pentru totdeauna. De fapt poți să mă așezi oriunde, lângă cel albastru care va colora cerul, cel galben care va da viață părului zânelor, cel violet care se va toci îmbrăcând fete abia schițate, învelite în rochii cu poale lungi, întinse pe iarba crescută la umbra unor castele cum numai arhitecții cărților de colorat pot construi.

Doamne, fă-mă creion și rupe-mă apoi în două și ascunde-mă în penarele lor, să fiu lângă ele când vor scrie ”tata” sau când vor greși orice cuvânt și, înainte ca prima lacrimă să cadă pe foaia înroșită, să apuc să iau greșeala asupra mea și să nu las nimic să le alunge vreodată zâmbetul știrb de școlăriță.

Aș vrea să mă ascund printre lucrurile din ghiozdan și să mă poarte cu ele până în clasă, să sorb cu mina mea toate durerile, spaimele, bucuriile, încercările, reușitele și căderile fiecărei zile de școală și apoi să le aștern pe hârtie. Foile o să le ascund într-un sertar cu lucruri vechi, acolo unde nu pătrund nici memoria calculatorului, nici serverul telefonului și să le poată lua în mână, să simtă cu vârfurile degetelor rănile săpate în hârtie de vârful creionului. Să lase atunci lacrima oprită în copilărie să cadă peste rândurile scrise de un tată care se bucură când le vede cum cresc și simte cum nu mai face parte din fiecare secundă a vieții lor.

Doamne, fă-mă creion și ascunde-mă într-un penar! De restul se ocupă timpul.

PS Sofia merge în clasa O, pregătitoare. Da, mărturisesc, eu aveam nevoie de o clasă pregătitoare, ea probabil că nu. A învățat să citească, pe litere, evident, că doar nu poți grăbi ritmul vieții pe cât ți-ai dori. Merge cu mine și citește etichete, firme, panouri.

-Uite, tati, aici scrie D…Ă…B…U…L…E…N…I”

-Bravo, Sof, așa e.

-Tati, luăm și noi portocale de Dăbuleni?

Atunci m-am uitat în jur mai atent. Taraba din Obor – unde altundeva găsești ciudățenii! – chiar avea la vedere niște portocale superbe și un mic anunț de producător, pierdut undeva jos.

PPS Alecsia merge în clasa a patra. Ne uităm amândoi la un film ales de mine, dintre cele propuse de ea. O adolescentă ciudățică învârte băieți pe degete. Încep să mă plictisesc și îi spun:

-Alecsia, mutăm pe altceva, fata asta nu face decât să se pupe.

-Tati, mai uită-te, o să îți placă. Sau o să te obișnuiești!

PPPS Silvana este Regina Mamă în acest regat cu două prințese-moștenitoare, un pisic negru, o broască țestoasă și un singur supus, poreclit ”capul familiei”. Mă vede că stau la calculator, impasibil la pregătirile pentru prima zi de școală și mă preia:

-Ce faci acolo?

-Caut poze cu pisici. Mai trece timpul…

-Când noi nu vedem capul cu pregătirile pentru mâine! Tu ți-ai pregătit totul pentru mâine?

-Da. Adică nu. Mă duc să ascut niște creioane. Poate mai au loc în penar.

-Of, bărbații ăștia!

Ultima voce nu știu dacă era a Silvanei, Alecsiei sau Sofiei. Nici nu conta.

Doamne, fă-mă creion!

Acum câteva săptămâni, într-o vineri, m-am trezit târându-mă prin soarele care topește Oborul ca pe o uriașă înghețată din varză, cartofi și oameni. Mă strecor printre trecătorii care merg ținându-se cu o mână de un bagaj și cu cealaltă ștergându-se pe frunte de sudoare. În spate port un rucsac negru, încăpător, cel pe care-l folosesc de obicei ca să am tot timpul la mine laptopul, pipa, ochelari și multe alte nimicuri care te fac să nu-ți lipsească nimic oriunde te oprești.

De data asta rucsacul e complet gol, dar îmi arde umărul ca și cum ar fi plin cu bolovani. Sunt amintirile mele frumoase pe care tocmai mă pregătesc să le arunc, pentru a face loc celor noi.

În spatele meu, la nici trei pași, e Alecsia. Te aștepți de la un copil de 10 ani să fie mai zglobiu, mai ales că e ultima zi de școală, dar picioarele abia i se mișcă, parcă la fiecare pas auriul de pe pantofi i se topește de asfaltul încins.

Am trecut de chioșcul de presă fără să ne mai întrebăm unul pe celălalt ce jucărie ar trebui să cumpărăm la întoarcere. Și magazinul de fructe a scăpat de discuțiile interminabile despre ”pepene sau pere”, ca până la urmă să luăm nectarine, ”pentru că-i plac lui Mami”. Florile din coșurile neguțătorilor de pe trotuar s-au uitat unele la altele mirate, căutând să înțeleagă ce au greșit de am trecut pe lângă ele fără să le aruncăm vreo privire. Poate parfumul nu e destul de proaspăt, poate o petală de la un bujor grăsun era puțin ofilită? Le-am lăsat în urmă fără să le luminăm. Nu aveam chef de clocoteala lor colorată!

Am intrat pe gangul care ducea la o aleee din spatele blocurilor care străjuiesc Piața Iancului cu fardul de pe fețe scorojit. M-am oprit. Am făcut-o brusc și Alecsia aproape a dat cu nasu-n mine.

-Ce ai? De ce te-ai oprit?

Am vrut să-i spun că poate e ultima oară când trec pe aici  și că-mi pare rău. Dar n-am spus nimic. Rucsacul mă apăsa și mai tare ca și cum se adăugaseră noi pietre, amintiri pe care le pierdusem pe drumul ăsta, de la grădiniță spre casă și invers.

Vinerea e o zi specială pentru noi, încă de când era Alecsia la grădi. Era singura zi când o luam eu și o ”serbam” oprindu-ne printre coșurile de flori și alegând câteva care aveau să o aștepte pe Mami, ca să o încânte, să-i împarfumeze venirea acasă și să o îmbuneze când, parcă știind răspunsul, avea să ne întrebe ”Voi ați băut pepsi?”

Vinerea era ziua în care ne luam fructe sau înghețată, un suc acidulat – din ăla care le face pe nutriționistele plinuțe dar perfect și pozitiv sănătoase să se cutremure – și ne așezam pe o bancă din parc sau din cele aflate pe marginea șoselei. Aici ne desfătam simțurile și ne povesteam unul altuia ce am mai făcut. Eu desfăceam pachetul de tutun și îndesam o pipă de cocean iar ea desfăcea o jucărioară, din cele cumpărate de la chioșcurile din stradă. 

Anii au trecut și Dumnezeu, care nu știe să facă nimic la întâmplare, a vrut ca în viața noastră să apară Sofia și ca ea să fie de vârsta grădiniței exact când Alecsia a pășit în clasa 0.

Așa că nu am simțit trecerea. Doar că ziua de vineri a însemnat să o iau întâi pe Alecsia, să alegem din mers ce vom cumpăra după ce o luam și pe Sofia. Apoi ne certam toți trei în fața  florăresei, a vânzătorului de la chioșc și a celui de la înghețată și sfârșeam răzănd cu gura până la urechi, cu mustăți de înghețată, gaze de la sucuri și cu ochii lucind.

Dar acum…

Rucsacul pare că se rupe cu pietrele care ne făceau să râdem.

-Tati, o să o mai vedem pe doamna Mariana?

-Sigur, tu nu ai mai văzut-o pe doamna după ce ai terminat grădinița?

-Ba da, dar… doar vinerea, când o luam pe Sof. Și acum…

Acum Sofia pleacă la școală. Face 7 ani în toamnă și abia așteaptă.

Dar Alecsia are dreptate cu doamna. Doamna Mariana i-a fost ei educatoare, apoi Sofiei, practic multe poveri ne-a luat, nouă, părinților, de pe umeri, le-a învelit în poleiala jocului și ni le-a dat înapoi ca bucurii!

Și acum…

Pe drumul de întoarcere rucsacul era mai ușor, deși îl burdușisem cu hăinuțe, jucării și ce mai avea Sofia ascuns prin dulap. Și pașii erau mai veseli. Sofia rădea fericită și făcea planuri. Cum o să-și aleagă ghiozdanul, ce să-i pun, din toamnă, în pachetul zilnic…

Nici măcar doamna Mariana nu părea tristă la despărțire. Am văzut pentru ultima oară ca părinte dulăpioarele aliniate, pătuțurile, pereții plini de ”proiecte” muncite de copii care Dumnezeu știe pe unde or fi acum. Am văzut scara ce duce spre sala de festivități unde ani la rând am îngânat, cu lacrimi în ochi, poezii cu prințese, cu fulgi de nea și zâne, unde l-am așteptat pe Moș Crăciun de atâtea ori, fără să mă supăr măcar o dată pe el pentru că nu se descurca singur cu sacul pe scări și avea mereu nevoie de ajutor, elfii mai vânjoși fiind condamnați să piardă sfârșitul serbării de iarnă!

Am sfârșit după-amiaza cu mustăți de înghețată și cu un buchet de bujori așezat cuminte pe bancă, lângă noi.

Iar când am pornit spre casă, prin parcul ce răsuna de zurgălăii vacanței, Sofia m-a luat de mână și mi-a spus:

-În toamnă ai de luat două fete vineri de la școală, nu, Tati?

-Și luăm suc acidulat – a completat-o Alecsia.

Am râs iar, ne-am făcut promisiuni ferme, cum numai copiii și tații de fete pot face și am urcat în casă.

Aici, Silvana ne-a prins că am băut pepsi!

PS Optimistul poate spune că anii se așează unul peste altul ca într-o construcție de care te vei bucura când… Probabil, dar faptul că un an minunat nu se mai întoarce niciodată pe mine nu mă bucură. Smerit îmi suport destinul de tată de fete și aleg pantofi, mă lupt cu centimetrii fustelor sau dau automat din cap a aprobare cânnd aud întrebarea ”Tati, cum îmi stă?” Totuși tare dragi mi-au fost anii copilăriei fragede, când am fost stăpânul basmelor șoptite noaptea până ce bărbia îți cade în puful care îți doarme pe umăr, tartorul umbrelor care te sperie noaptea, cel mai bun prieten al poneiului Pony și al măgărușului Olel, jucăriile de pluș care încet-încet au devenit bibelouri în loc de străjeri și călăuze prin lumea viselor.

Dacă aș fi egoist și atotputernic aș opri câte o copie a Alecsiei și Sofiei și le-aș ține mereu copilași. Să mă grăbesc veșnic vinerea spre poarta grădiniței, să beau sucuri acidulate și, o dată pe an, să-l înjur în gând pe Moșul că nu-și duce singur sacii și nu mă lasă să mă smiorcăi când aud ”eu sunt zâna cea mai mică, mică, mică, mititică!”

Iar ele nu au decât să crească fericite, să se îndrăgostească, să facă sau nu facultăți, să aibă la rândul lor copii pe care soții lor să-i ia vinerea de la grădiniță, dar să-mi lase și mie un colțișor din lumea asta unde să spun basme inventate până ce bărbia îmi cade pe un căpșor de copil și un măgăruș de pluș.

Dracul să te ia, timpule!