Știu că nu e momentul acum, dar, indiferent de ce vede la televizor sau pe stradă, un părinte nu mai simte totul doar pentru sine. Așa că am și eu o dilemă…
Sâmbătă, când am aflat știrea despre masacrul de la Colectiv am simțit cum se rupe ceva în mine.
Probabil am îmbătrânit. Credeam că aproape 20 ani de stat în preajma anchetelor de omoruri m-au întărit cât să privesc orice nenorocire cu oarecare răceală, impusă, la început, ca să nu lași emoția să-ți întunece înțelegerea, dar devenită apoi obicei.
Și totuși masacrul de la Colectiv m-a impresionat. Listele de morți, figurile zâmbind din pozele atent alese pentru profilele de pe Facebook.
Am văzut ceva orori la viața mea. Când a căzut avionul la Balotești, am văzut cum criminaliștii mergeau pe câmp, fiecare cu un sac la brâu și culegeau bucățile de carne, ca pe căpșuni. Când un sac se umplea era lăsat la margine și începea umplerea următorului. Mintea mea poartă și amintirea momentului când sacii au fost deschiși și goliți, la morgă.
Și totuși puștii înveliți în folie de aluminiu au pătruns cumva prin zidul de duritate construit de mii de imagini. Habar nu am ce au avut în plus față de alte tragedii.
Culmea e că drama lor nu m-a dus cu gândul la masacre, ci la un caz din anii ’90. Nu mai știu unde, oricum în București, într-un cartier muncitoresc, un idiot a aruncat pe geam, de la un etaj superior, o sticlă de bere, care i-a căzut în cap unui trecător și l-a ucis. Nici măcar nu țin minte dacă victima era bărbat sau femeie. Dar mi-a rămas pe retină imaginea celui care a aruncat. Un grăsuț, slinos, cu carnea moale, umplând un fotoliu cu tapițeria roasă. Sticla o aruncase chiar din acel loc, direct pe fereastra deschisă. L-am întrebat ”De ce?”, în timp ce polițiștii îl luau pe sus.
S-a uitat la mine, ca și cum mă credea incapabil să văd evidența și mi-a spus, cu o voce efeminată:
-Cum de ce? Era goală!
Un inconștient pe care nu-l interesa nici o consecință a gesturilor sale.
Diferența fată de alte tragedii cărora le-am fost martor este – cel mai probabil – faptul că acum sunt tată. Am ceva la care să mă gândesc. Sigur, au 6 și 3 ani, nici nu se pune problema cluburilor de rockeri, dar m-a speriat asemănarea dintre patronii inconștienți și nepăsători ai clubului ars și patronii de imediat de după Revoluție, care făceau vodcă în cadă.
Peste genul ăsta de oameni nu a trecut timpul!
De ce aș crede că se va schimba ceva până cresc fetele mele?
Îmi amintesc, în 1985, când cinci tineri au murit pe stadionul Petrolul din Ploiești, la ultimul concert al Cenaclului Flacăra, mama m-a prins, într-o vineri, când ieșeam din casă.
Oscila, săraca, între a mă lăsa și a mă ține acasă. A luat cea mai matură hotărâre.
Fără acea hotărâre nu aș fi ajuns niciodată la Poezia Muzicii Tinere, cu Florian Pittiș, unde ascultam Bob Dylan, Bill Halley sau muzica ”fugarilor” de la Phoenix. Nu aș fi fost la Cinematecă sau la Club A.
Mie, recunosc, dacă fetele mele ar fi mai mari, mi-ar fi frică să iau o decizie ca a mamei.
Diferența este că mama știa că Ploiești-1985 era o întâmplare. Fără șanse de a deveni o obișnuință.
