-Azi e Ziua Internațională a Îmbrățișărilor!
Cuvintele astea au răsunat ciudat în mintea mea. În sufletul meu. Parcă le rostise vocea iubitei.
Mi-am simțit mâinile încolăcite pe un trup iubit. Vedeam căldura cum trece din unul în celălalt. Mâini care se plimbau pe spatele meu și, ușor, respirația mea căpăta miros de păr. O zi în care toată lumea sărbătorește tocmai îmbrățișarea mea!
Parcă vocea iubitei deja mulțumea lumii pentru urări. Dar nu, nu era vocea ei.
-M-ați auzit?
Am ridicat ochii din lumea viselor și mi-am adus aminte, după rătăcirea de doar câteva fracțiuni de secundă, că sunt în cafenea, la masă cu un necunoscut. Un hazard al locurilor libere sau ocupate într-un loc unde cafeaua e mai bună decât acasă.
-Da, am auzit. Ce e aia, Ziua Îmbrățișărilor?
-Nu știu, o prostie hipsterească. Am văzut pe Face.
-Aha, și?
M-am uitat spre el destul de urât, cât să înțeleagă că, indiferent de ce-o avea-n minte, nu vom sărbători împreună aniversarea. Zilele astea nu mai știi cum să…
-Nimic. Am văzut pe Face și…
Am ajuns acasă târziu. Când am văzut-o în ușă. S-a ridicat pe vârfuri și m-a pupat pe obraz. Atunci am prins-o în brațe și am strâns. Până am simțit căldură. Până am simțit mâinile ei mișcând pe spatele meu.
-Ce e cu tine?
-Nimic. Sărbătoream ceva. Ziua Internațională a Îmbrățișărilor.
Nu mai era în brațele mele. Nu era supărată.
-Nu știu ce mi-a venit. Probabil e o prostie hipsterească…
A venit din nou spre mine și s-a lipit de pieptul meu.
-Dar cred că e ceva ok. Nu?
Mi-a răspuns un val de căldură. Și eu am spus:
-La mulți ani!
Și eram foarte serios în urarea mea. Prostioarele astea te fură încet, dar sigur.
Foto Alex Mazilu
