Ați ascultat vreodată de sfaturile primite în creșterea copilului? Țineți cont de miile de învățături care îl bombardează pe orice părinte? De pe net, de la bătrâni, de la tineri, de la tot felul de doctori de ocazie, oameni care-ți împărtășesc propriile experiențe sau cele pe care nu le-au trăit tocmai pentru că abia citiseră un sfat de aur!
În cele mai mici probleme, îți dai seama că ai nevoie de mai mulți copii ca să poți să aplici tot ce auzi sau citești doar în primele clipe după ce îți apare o dilemă.
Fularul la gură…
Sau nu…
-Ce faci, domnule, omori copilul!
Aproape întotdeauna cei care-ți dau sfaturi au un ton care să sublinieze că puțin lipsește să faci un pocinog ireparabil. Puținul e chiar stropul lor de înțelepciune pe care ți-l împărtășește.
-Ții copilul cu gura descoperită-n ger? Pune-i fularul la gură. Am citit că…
”Am citit că…” Asta e fraza cheie când primești un sfat. Unde a citit respectivul? Îți pui problema că nu l-ai văzut niciodată cu o carte în mână, ci doar ghemuit asupra tabletei, telefonului sau calculatorului?
-Ești nebun? Îmbolnăvești copilul. Dă-i jos fularul!
Altul a citit cum se formează bacteriile, cum virușii nu mai îngheață…
Ce faci? Dacă ar avea copilul două capete, ar fi ușor, la unul îi acoperi gurița, în timp ce la celălalt o lași liberă. Sigur, asta nu rezolvă toate problemele, necesar ar fi un balaur cu șapte capete și, evident, șapte guri, pentru că ””Fular de mătase, să nu folosești decât fular de mătase!” sau ”Lână! Orice fular care nu e de lână produce…” și tot așa.
Până la urmă, soluția găsită de noi e simplă. Pornim cu fularul la gură și apoi copilul simte dacă se încinge sau se sufocă și îl potrivește el cum îi dictează instinctul.
Dar suntem deschiși la sfaturi.
One Response to Jurnal de tătic. Am nevoie de un copil balaur