E o vorbă care spune că grija de altul te f… doar când nimeni altcineva nu vrea să o facă. La fel e și cu frustrații care populează netul și rețelele de socializare.
Până acum fiecare își clama convingerea legată de Crăciun, fără să-i pese de ce fac alții. Unul taie porcul, altul caută daruri pentru copii. Una gătește, una se rade pe picioare, în speranța că-și prinde iubitul în pofte.
Anul ăsta, însă, s-au manifestat mai agresiv cei care nu pot dormi de grija altora. Mâncătorii de carne, brado-dependenții, maibunidecrăciunii, toți au luat câte o oală cu lături în cap de la tot felul de indivizi convinși că puținele adevăruri care au mai rămas nerostite în Univers sunt în vintrele lor.
De unde agresivitatea? De ce să urli la unul care face altceva decât tine?
Sunt temele clare, care nu-și mai au locul în zilele noastre, cum ar fi sacrificarea barbară a porcilor pe străzile orașelor, dar în rest?
Nu primești colindători, ok, e treaba ta, nu primești nici preoți, iar e ok, te lauzi cu asta, foarte bine, dar de ce îi înjuri pe cei care o fac?
Surprinzător – spun asta, pentru că mă așteptam la reacții mai violente – cei care serbează Crăciunul au fost anul ăsta mai potoliți, nu au prea răspuns, ci au preferat să-și posteze în tăcere brazii. Poate de la vreo indigestie sau mulțumiți de nevestele proaspăt coafate, ”crăciunii” au fost cuminți, preferând să încaseze criticile.
De unde agresivitatea adversarilor Crăciunului? Poate din frustrare, poate se așteptau ca argumentele care i-au convins pe ei să rupă gurile tuturor târgurilor și să transforme mulțimile de ”pupători de moaște” în liber cugetători. Poate că îi enervează că au eșuat campaniile împotriva Bisericii, a preoților, că există oameni care fac diferența între credință și pastor, între tradiție și vremelnicie la conducere unei structuri religioase?
Campania din ultimii ani împotriva preoților nu cred că a produs doar frustrare în rândul celor care se așteptau la efecte mult mai vizibile, dar a dat și curaj celor pe care-i văd acum înjurând credincioșii.
Înjurarea credincioșilor îmi amintește de strămoșii liber cugetătorilor de astăzi, activiștii de partid, care înfierau tot cu mânie ( doar că atunci era mândrie proletară, nu corporatistă) și de unele episoade stranii. Pe vremuri, mânați de sectoriștii de la Miliție, neamurile țigănești puneau muzică la difuzoare, încercând să strice slujbele din curtea bisericilor. Se întâmpla mai ales de Paște.
Poate că baza ideologică e acum diferită, dar violența argumentelor e profund asemănătoare.
Dacă apar voci care să acuze că am comparat activiștii de partid cu actualii liber cugetători, le spun doar atât: cine a comparat cruciadele sau Inchiziția cu credincioșii de azi?
Până și la naturalul ”Dar lasă-mă, frate, în pace să fac ce vreau!” răspunsul e acum tot violent.
Măscărirea credincioșilor mai are o sămânță, care dă și ea curaj. Estomparea tradițiilor ca mesaj de la Bruxelles, deja celebra urare ”Felicitări de Sezon”, un fel de copie europeană a proletarei urări: ”Cu ocazia Zilei Republicii și a sfârșitului de an…”
Și așa ajung la adevărata luptă, a Europei cu Crăciunul. Cine va câștiga? Pare că tradiția, supraviețuitoare după sute de ani de schimbări politice, dar o șansă are și birocratul.
