La ora când scriu aceste rânduri nu ştiu cum se va termina povestea de la Spitalul de Urgenţă şi sunt sincer când spun că am un gând bun pentru ca Adrian Păunescu să treacă peste criză. Îl ajută asta? Habar nu am, nu mă pricep îndeajuns. Ştiu câteva lucruri însă sigur.
Nu există român care să nu fi plâns măcar o dată pe un cântec de iubire croşetat de unul dintre marii noştri muzicieni. Cine spune că nu minte! Nu există român să nu se fi gândit la părinţi ascultând sau citind o anumită poezie. Cine spune că nu minte! Nu există român să nu se fi gândit măcar o dată cu un strop de mândrie la ţara sa ascultând unul dintre bătrânele căntece ale Cenaclului, oricât de mult l-ar fi dezamăgit românii sau conducătorii lor. Cine spune că nu minte! Şi totuşi…
Puţini oameni am văzut să fie atât de contestaţi ca Păunescu. Scuipat în stradă după Revoluţie, atacat permanent – şi eu am făcut-o de câteva ori -, ultimul val de acuze l-a primit după ce a ieşit public să-l apere pe SOV. Şi ştiţi la ce m-am gândit? Că e soarta unui om prea mare, prea vizibil, cu bune, cu rele, cu foarte bune, cu foarte rele, împins de propria structură să fie mereu în prima linie şi dintr-un om mare ai tendinţa să muşti, să te hrăneşti din carnea lui, publică sau spirituală.
La ora când scriu aceste rânduri, la Spitalul de Urgenţă se dă o luptă şi nu ştiu dacă e a istoriei literaturii române, a poveştii folkului românesc sau a unui om prea vizibil pentru a nu deveni simboluri de tot felul, ale bunelor, relelor contemporane nouă.
4 Responses to Adrian Păunescu