Arma crimei: o robă

Text apărut în Evenimentul Zilei
Se spune: Criminalul se întoarce întotdeauna la locul crimei. Nimic mai adevărat când vine vorba de uciderea sălbatică a unui băiat de numai 10 ani în Iași, numai că pentru criminal locul faptei este societatea în care ne-am obișnuit și întoarcerea lui nu a însemnat adulmecarea urmelor pe care le-a lăsat, ci o nouă crimă.
Fără să greșesc prea mult, pot spune că premizele uciderii copilului în 2015 au fost create în 2004, când Vasile Miron a fost condamnat la DOAR 15 ani de închisoare pentru o crimă deosebit de gravă.
Ca în vechile povești despre uciderea ”comisului voiajor” ale lui Dumitru Ceacanica, victima – Rozalia, pe atunci în vârstă de 17 ani – merge, în seara de Crăciun a anului 2002, din casă în casă cu uratul. Suntem într-o zonă periculoasă, satul Tunari de lângă București, stăpânită de un neam de proxeneți, Belgienii. În 2002, gloria lor era apusă, fiind zdrobiți, în 2000, de rafalele de percheziții din celebra operațiune ”Luna”, care ar fi trebuit să încununeze finalul de mandat al lui Emil Constantinescu. Înainte erau răi, de fapt de la ei s-a și declanșat operațiunea, după ce au răpit două fete din discoteca Herăstrău. Răpiri, bătăi cu grenada-n mână, împușcături și morți după confruntări cu poliția.
Rozalia este fata unui ”belgian”, dar nu dintre cei implicați în războaiele vechi. Ajunge acasă la tatăl vitreg al lui Vasile Miron. Refacerea drumului fetei din seara când a dispărut va duce la rezolvarea cazului.

Din casă în casă, anchetatorii ajung la ultima vizitată de ea. O pată de sânge pe zăpadă îi face să se concentreze pe ea. Din acea clipă descoperă numai amănunte care să agraveze pedeapsa ucigașului și nu să o ușureze, așa cum avea să se întâmple peste doi ani, în instanță.
Ultima persoană care a văzut-o vie pe Rozalia este Vasile, recidivist ( agravantă), beat (agravantă). Bărbatul încearcă să o violeze (agravantă). Nu reușește și atunci dorința i se transformă-n furie. ”Taximetristul morții”, criminal în serie prins la începutul anilor ’90, ucidea la fel. Neputincios, se răzbuna pe femeia față de care se făcea de râs.
Rozalia e ucisă în bătaie (agravantă) nu accidental, dintr-o palmă sau o îmbrânceală prost țintită.
Apoi criminalul încearcă să tranșeze cadavrul. Reușește doar să decapiteze victima și să sfârtece restul corpului, așa că o târâie afară și o aruncă în hazna. Agravante toate, în vechiul cod penal, profanarea cadavrului, chiar a propriei victime, era pedepsită.
E prins la cinci zile de la comiterea crimei de o ”poteră” țigănească și predat unui echipaj de poliție.
De ce am făcut acest istoric al cazului din 2002? Pentru că el este condamnat la 15 ani de închisoare ( ca pentru lovituri cauzatoare de moarte și nu omor!) pedeapsa dată de prima instanță, 25 de ani, fiind diminuată la recurs.
De ce? De corupție nu poate fi vorba, familia lui Miron nu avea nici după ce bea apă. Nu e vorba nici de anchetă făcută superficial, toate datele de mai sus fiind și ele la dispoziția completului. Poate doar de nepăsare, de dezinteres pentru dosarul judecat. De lipsă de empatie pentru victimă. De sila de a se apleca asupra lumii putrede în care s-a consumat tragedia.
Cert este că după 11 ani de detenție, Vasile Miron a fost din nou liber. Liber să facă singurul lucru la care se pricepe. Să omoare.
Condamnarea lui pe viață după prima crimă în care și-a dovedit monstruozitatea ar fi salvat acum o viață.
Și nu e nici o figură de stil aici.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.