Am văzut că a revenit în actualitate scandalul casetei filmate în timpul campaniei din 2004 şi dată în timpul celei din 2009. Am revăzut păreri pe care le cunoşteam de mai bine de opt luni, aceleaşi feţe încrâncenate din toamna-iarna anului trecut. Dar fiecare are o părere şi o gaură în fund şi îl priveşte pe care vrea să o arate lumii. Şi apoi mă văd silit să mulţumesc tuturor realizatorilor de emisiuni tv care ieri şi-au amintit numele şi telefonul meu, mă văd nevoit să le refuz invitaţiile pentru simplul motiv că nu am ce să spun. Sau… ceea ce am eu de spus ştiu că nu-i interesează.
Reală sau trucată? Nu mă mai interesează, pentru că ăsta e genul de caz în care fiecare are adevărul său şi merge cu el până în mormânt. Şi, oricum, nu mai are nici o importanţă. Poate păsa doar celor pentru care timpul s-a oprit în loc în 6 decembrie 2009. Le doresc o viaţă frumoasă în continuare! Eu nu am de gând să îmbătrânesc vorbind despre această filmare. Aş spune, însă, că această casetă mi-a schimbat viaţa. În rău, evident, şi nu spun asta ca să mă plâng şi nici în speranţa că mă pupă cineva pe frunte. Nu vreau să fiu pupat pe frunte, aşa cum nu vreau să mă pupe nici altundeva!
Caseta mi-a adus lovituri crunte, din răzbunarea unor lachei sau din trădarea altora, şantaje, presiuni, deziluzii, dar m-a ajutat să cunosc lumea mai bine, să îmi sortez prietenii, adică a fost un lucru bun, până la urmă. Rău a fost că aceleaşi presiuni, şantaje şi lovituri s-au răsfrânt şi se răsfrâng încă şi asupra prietenilor apropiaţi, a rudelor, a colegilor, oameni care nu aveau nici o vină pentru că eu am crescut crezând că viaţa e un ring de box.
Şi pentru că îmi place să mă alint că după experienţa casetei din campanie am devenit un strop mai înţelept, voi spune o pildă din educaţia samurailor, alegând, deloc la întâmplare, o categorie ce îmbracă mercenariatul într-o aură romantică. Asta doar ca să dau apă la moară celor ce se pregătesc să-mi mai verse o oală cu lături în cap.
Se spune că samuraii, în rarele momente de acalmie, stau în jurul unui foc de tabără, cu armele mereu pregătite. Când mikadoul trimite după ei, misitul îi bate doar uşor pe umeri, iar ei se ridică şi se duc la luptă. Nu e nevoie de cuvinte. Dacă se întorc la foc nu au ce să povestească. Pur şi simplu asta înseamnă că au câştigat, pentru că altfel ar fi murit fie în luptă, fie făcându-şi sepuku. Eu am văzut că m-am ridicat de lângă foc, am luptat, am pierdut, mi-am făcut şi sepuku şi totuşi m-am întors. Am ştiut că e o lecţie de la Dumnezeu, că am ceva de reţinut din povestea asta, că m-a cruţat cu un scop.
Sau mai sunt două variante: am căzut în luptă şi acum doar bântui în preajma focului de tabără sau… nu am pierdut bătălia, cel puţin nu încă!
17 Responses to Caseta