Category Archives: Reclame

Motto: Televiziunile încasează bani, dar noi ce vină avem?

Nu se poate să nu-l știți! E inutilul clasei, prostul, e câte unul în fiecare grup de elevi. Prea slab să fie în ton cu băieții cu șanse de a deveni bărbați, dar se scoate pentru că are muzica necesară unui party, de multe ori și locul unde să se țină, prea urât să se îndrăgostească vreo fată de el, dar destul de băgăcios ca să devină confidentul frumoaselor liceului… de multe ori m-am întrebat ce s-a ales de el. Pe unde o fi ajuns? Răspunsul mi-a venit de la o reclamă a băieților de la Orange, știți care, colecționarii de idioți.

Da, domnule, prostovanul a ajuns să facă reclame! Sigur, e tot dobitoc, de aia uită la ce adresă dă o petrecere, dar a rămas același atent la ce îi place sau ce nu fiecăruia… Ce mai, un băiat de nota 10, dar… fiind un idiot, mai bine să nu îl imit… așa că nu îmi iau abonamentul ăla cu nume de animal.

Motto: Televiziunile încasează bani, dar noi ce vină avem?
De mai mult timp, perioadă în care Q-Fort a băgat bani în fun… pardon, portofelul televiziunilor, mă întreb de ce țin băieții ăștia de la termopane să fie haioși. A fost boul care urla la geamuri, acum sunt femeile care aruncă pe geam pălăriile bărbaților. Bravo lor, doar pentru egalitate luptăm toți! Ce nu pricep eu e de ce m-ar convinge să-mi pun termopane de un anumit fel o femeie care poate să le deschidă și să arunce o caschetă de milițian… Sunt rezistente? Păi cum deduc eu asta? Aruncă fetele alea din oră în oră câte o caschetă și atunci pricep eu că nu se strică balamalele? Dacă e așa, la baza blocului cred că e o mare de acoperitoare de gabori mai ceva ca la poarta Cotroceniului!

Motto: Televiziunile încasează bani, dar noi ce vină avem?

O știți pe aia de la Unicredit Țiriac Bank? Unu stă la o masă și dă bani unor indivizi așezați la coadă… noi ar trebui să înțelegem că, uite, refinanțezi creditele la Țiriac și, gata, ai scăpat de toate corvoadele. Se ocupă el de toate. Dar el nu îi mai plătește pe toți aia, fraierul de la IT, conțopistul de ofițer de cont sau pe fata de la publicitate… Probabil îi duce la Balc și le drumul printre mistreți… dar, în fine, asta nu te privește.

Mă repet, dar o fac cu drag: reclamele haioase la refinanțări sunt cinice, așa cum îi stă bine unui bancher, dar nu în public, ci la el în biroul de fildeș…

Motto: Televiziunile încasează bani, dar noi ce vină avem?
Aseară, urmărind o reclamă la Cilit Bang m-am hotărât că, dacă o fi să mă mai însor, să verific la viitoarea mireasă dacă nu cumva folosește produsele astea de curățenie. Dacă da… nu mă prinde ea la primărie!
Adică să iau eu una pe al cărei aragaz e ceva atât de maro-întunecat și de uscat încât toată viața să mă bântuie gândul că a prăjit rahat direct pe ochiul aragazului? Nu, mai bine burlac! Sau cum să o privesc vreodată ca pe o divă dacă la ea în wc e… noroi?!?! De unde noroi? Ce are în stomac femeia Cilit? Cu ce se hrănește ea sau, mai rău, unde își ține ea pantofii după o plimbare la țară?
Pe bune, eu înțeleg că suntem mai prostuți și e nevoie de exagerări ca să pricepem că un produs e bun, dar ăștia de la Cilit ne iau peste picior…

Motto: Televiziunile încasează bani, dar noi ce vină avem?

Una dintre cele mai recente reclame de la Reiffeisen Bank – evident la refinanțare, că doar cu asta își mai pot agăța băncile clienții – are ceva grotesc. Un tip cară după el o casă, o mașină și ce-o mai avea el pe acasă, simbol al poverii creditelor contractate până acum. Ajunge la banca de a dat banii pentru publicitate și… pac, pac, vorba lui Becali… se rup frânghiile și poate zburda liber.

Părerea mea e că băiatul care tocmai a gustat extazul creditului refinanțat a pierdut tot și o poate lua de la capăt… dacă vrea el, chiar la Reiffeisen. Nu se explică și atunci fiecare interpretează ce va urma în funcție de experiența avută cu băncile din România.

În fine, reclama îmi amintește de celebra frază a lui Dante ”Lăsați orice speranță voi ce intrați aici”, parafrazată cam așa: Lăsați toate bunurile voi ce intrați aici…

Motto: Televiziunile încasează bani, dar noi ce vină avem?

Ce bine e să ai vise pe care le poți atinge! Cam așa sună cea mai mediatizată piesă a celor de la Holograf, evident, mediatizarea e pe banii celor de la Millenium, adică ai clienților lor. Prin noua lor reclamă, aia cu dansul în stradă, banca se încadrează în plutonul celor care încearcă să ne convingă că nu există bucurie mai mare decât să ai datorii la bănci. Adevărul e că într-o țară în care 8 din 10 români cu datorii au restanțe ce le amenință casele, mașinile, nici nu poate fi ceva mai extaziant decât telefonul zilnic de la recuperatorii de credite!

Poate că aceste clipuri – BRD, CEC, Millenium – sunt realizate profesionist și chiar poate există și ceva psihologic în ele, prin sugestia că scapi de niște recuperatori, cel puțin o perioadă, dar ele nu își găsesc locul în România actuală. Cel puțin asta e părerea mea și nu cred că sunt singurul. E pur și simplu o campanie scumpă,  neinspirată și, mai ales, cinică.

Motto: Televiziunile încasează bani, dar noi ce vină avem?
Sigur că e o reclamă de mare succes în toată lumea, dar pe mine mă indispune când o văd peste tot. E vorba de Geox și ai săi pantofi care respiră. Pe mine gândul mă duce imediat la a mă feri, cel puțin nasul, din calea răsuflării pantofilor respectivi, nu de alta, dar dacă îi poartă vreunul dintre românii ce au adus notorietate transportului în comun mai bine îmi văd eu de viața mea.
În România reclama asta ar trebui neapărat lipită de cea la bombonele Tic Tac, ieșind ceva de genul: Geox, pantofii care respiră, dar iau Tic Tac. În fine și se poate băga și aia cu ”doar 2 calorii”, deși nu văd cine s-ar speria că i se îngrașă pantofii…

Motto: Televiziunile încasează bani, dar noi ce vină avem?
E mare concurență pe piața românească de imbecilii patentați. Pe unii îi vânează BCR, pe alții Orange. Cum apare un imbecil la orizont, apar și ăștia să-i facă un abonament sau să-i dea un credit. Pe cei vizați de BCR îi știți deja, cel care împinge mașina, soția interesată de o discuție despre credite cu amanta lui bărbat-su… Azi m-aș opri asupra celor care le-au mai rămas celor de la telefoane. În top e ”tudycul” care scoate o gagică-n oraș și o vrăjește cu ce îi transmite prietenul său prin mess-ul avut grație abonamentului Pantera… Oricum dă din coate să ajungă-n top și tembelul care nu știe dacă să ude hamsterul sau să pună rumeguș la flori, din rahat scoțându-l posibilitatea de a-l suna în străinătate pe prietenul ce-i încredințase casa…
Ce nu înțeleg e dacă abonamentele minune le au cei doi cretini sau prietenii lor sau, poate, le au toți patru și atunci lucrul e simplu: dacă nu ești absolut idiot și totuși vrei să-ți bagi Pantera-n telefon trebuie musai să faci echipă cu un ”aneuronic”. Se pare că sunt destui…

Motto: Televiziunile încasează bani, dar noi ce vină avem?
Nu se poate să fi ratat reclamele de la Carrefour cu familia cu urechi uriașe de pluș. Sunt mai multe variante, în funcție de promoția zilei de la hipermarketul respectiv, dar esența e cam asta: unul cu față de extaziat în fața prețurilor – secondat de copii sau nevastă – poartă niște urechi mari, gri… despre care eu cred că sunt de măgar. Sau, altfel spus, seamănă mult mai mult cu podoabele măgarului decât cu ale iepurașului, pe care cred eu că ar fi vrut să-l sugereze, dată fiind apropierea Sărbătorii Pascale.
Pentru a evita pe viitor confuzii de acest gen, propun ca anul viitor Carrefour să facă o reclamă în care bărbatul să poarte și o coadă scurtă, tipică iepurilor sau o sculă mică, total deosebită de organul ce a adus un anumit renume măgarilor.

Motto: Televiziunile încasează bani, dar noi ce vină avem?
Sunt foarte credul de felul meu, dar recunosc faptul că reclamele de la mirodeniile Fuchs mă pun pe gânduri… Pentru început sunt foarte proaste, au ceva din aerul clipurilor făcute imediat după Revoluție, ceva la granița dintre o brigadă artistică muncitorească și aspirațiile regizorale ale unui băcan rămas fără obiectul muncii. Unele, cum e cea cu vânzătoarea de la supermarket și bunicuța convinsă că a cumpărat ce trebuie, îmi amintesc de oroarea din 1990, reclama la presa mecanică devenită celebră prin exclamația ”V-am prins, vrăjitoarelor!”
În al doilea rând, oricât de dobitoc aș fi pentru că mă uit la calupurile de publicitate, nu prea înțeleg cum de mirodeniile ”perfect naturale” nu se strică oriunde le-ai ține. O explicație ar fi că sunt din piatră sau din lemn și atunci… Ah, în cazul ăsta nu le cumpăr.