Aproape sigur e un act de incultură faptul că azi discutăm pentru prima oară în presa centrală despre pictorul Ştefan Potop, autorul tabloului în care, extaziată, Elena Udrea e prinsă-n braţele protectoare ale primarului nemţean Gheorghe “Pinalty” Ştefan. Nu sunt un mare cunoscător, dar e clar că o asemenea pictură e apreciată sau criticată în funcţie de antipatia sau simpatia politică pe care fiecare privitor o are pentru cei doi protagonişti. E soarta oricărei imagini cu blonda din Guvern, nu doar a tabloului din Piatra Neamţ. Din păcate, eu cred că ne-am grăbit în a judeca lucrarea, animaţi, aşa cum spuneam, tocmai de antipatia-simpatia pentru personajul feminin.
Sunt câteva elemente care amintesc de pupincurismul unor artişti care, în perioada cultului personalităţii soţilor Ceauşescu, făceau, dintr-o obligaţie morală faţă de propria lipsă de verticalitate, opere de artă necerute de nimeni, neapreciate de nimeni, de cele mai multe ori nici măcar pe fugă zărite de cei cărora le erau dedicate. Ştefan Potop recunoaşte că nimeni nu i-a cerut tabloul, expoziţia unde va fi pus e făcută pe banii subalternilor lui Pinalty, momentul imortalizat de artistul-profesor de artă monumentală este unul de triumf mediatic şi politic pentru primarul pedelist… iată câteva argumente solide pentru a crede că tabloul e un pupic fugar şi smerit postat pe popoul dolofan al primarului… dar…
Sunt şi câteva argumente că nu e aşa. Primul e bucata de lenjerie intimă portocalie pe care vântul iscat de mişcarea telegondolei o dezvăluie, lenjerie asortată cravatei lui Pinalty. Protest prin artă? Caricaturizare a credinţei politice a celor doi şi a locurilor de pe corp unde şi-o manifestă? Foarte posibil…
Cântărind ambele categorii de argumente, mă gândesc la faptul că Ştefan Potop este un artist ce merită mai multă atenţie fie şi măcar pentru faptul că în artă apar prima oară tendinţele ce apoi le vor avea cei mai mulţi dintre noi. Şi pun întrebarea: e tabloul de la Neamţ semnul că guvernanţii portocalii au deja instinctual cultului personalităţii, dictat de faptul că au o ţară întreagă la picioare, sau protestele nu mai sunt strigate ci, asemenea perioadelor de tristă amintire, ele au devenit discrete, camuflate sub voalul actelor artistice. Mărturisesc, nu am răspunsul la această întrebare şi de aceea nici nu sunt gata să-l atac sau să-l laud pe Ştefan Potop.
P.S.: Ilustraţia acestui articol este tabloul Autoportret al lui Potop şi reprodus de pe site-ul Bienalei Naţionale de Artă Plastică – 2009.
5 Responses to Chiloţii de la gâtul lui Pinalty