Mi-am dat seama că, pentru prima dată din iarna lui 2004 încoace, sindicatele şi preşedintele s-ar putea să îşi dorească acelaşi lucru, schimbarea premierului. Şi fiecare vrea asta pentru a-şi face viaţa un strop mai uşoară. Le iese? Nu ştiu şi nici nu cred că viaţa mea s-ar schimba semnificativ, dar două aspecte trebuie avute în vedere când cântărim posibilitatea realizării acestui eveniment…
1. Când văd oamenii încolonaţi la manifestaţii mă gândesc la inutilitatea unui astfel de demers în România zilelor noastre, cel mai bun exemplu fiind cel al protestelor de la benzinării. Cine nu îşi aminteşte de zecile, sutele de tineri care achitau benzina cu mărunţiş? Efectul? O anchetă a ANAF de am crezut că se crapă cerul când ecranele televiziunilor de ştiri s-au luminat de anunţul că mafia din petrol e legată deja la gard şi… o lună mai târziu, benzina s-a scumpit din nou. Vinovatul? Gaddafi, cine altul? La acest exemplu să vă gândiţi dacă priviţi încrezători mitingurile din perioada următoare…
2. Moţiunea de cenzură legată de Codul muncii e privită drept soluţia prin care preşedintele scapă de premier şi apoi îşi poate numi un paratrăsnet independent ce va absorbi toată ura populară ce se răsfrânge acum asupra PDL. Adică îi cade un Guvern – fie şi prin trădări controlate – şi îi trece unul nou prin Parlament? Nu cred. Dacă există un scenariu de înlocuire a lui Emil Boc, atunci cel logic este aşa: moţiunea pe Codul muncii nu trece, premierul apoi, spunând că a împlinit toate reformele şi se poate retrage la partid, poate demisiona. O Coaliţie ce salvează un Guvern vizat de mitinguri în toată ţara are mai multe şanse să impună şi un premier nou…. Vedem.
