Religia în şcoli. O părere

De la început vreau să vă spun că nu deţin adevărul absolut, aşa că habar nu am dacă e bine să se continue cu orele de Religie în şcoli sau nu. Ştiu doar că mie, ca părinte, mi-ar fi drag ca fiicele mele să poarte în caracter ceva din normele creştine de convieţuire. Nu spun nici măcar că ele ar conţine superlativele bunei cuviinţe sau pe cele ale bazelor civilizaţiei. Dimpotrivă, sunt ferm convins că orice religie ai respecta rezultatul final este al perfecţionării de sine şi, implicit, a societăţii.
Poate că asta mi se întâmplă pentru că normele creştine îmi sunt cele mai la îndemână, mai apropiate, mai uşor de descifrat. Poate mi le doresc pentru copiii mei pentru că sunt comod şi vreau ca lor să le fie frică de altcineva decât de mine sau de legile oamenilor dacă fac ceva greşit. Poate pur şi simplu sunt prizonierul preconcepţiilor şi nu vreau ca ele să crească fără un Dumnezeu, aşa cum au vrut alţii să-i crească pe cei din generaţia mea şi acum, chiar dacă învăţăturile despre Divinitate şoptite de părinţi şi bunici au avut ceva efect, avem percepţii diverse asupra unui subiect ce ar trebui, de principiu, să fie un factor de stabilitate şi de unitate. Anii ăia de marxism, de leninism şi de înţeles religia „pe căi orale” sunt baza faptului că acum oscilăm arbitrar de la ateism manifest rebel la habotnicie.
Sunt convins că anii de comunism au născut un dor de creştinism, dar izbucnirea de după 1989 a soborurilor de preoţi care sfinţeau totul, de la şosele la şosete, au produs şi o saturaţie. Aşa cum tot atunci a apărut prea multă presă, nu toată de calitate, prea multă nuditate şi atâtea cu „prea multă” în faţă, doar pentru că lipsiseră cu desăvârşire până atunci.
Religia în şcoli este un subiect tarat şi el de excesele de după Revoluţie, de heirupismul de la momentul introducerii în şcoli, de imaginea tot mai proastă a popilor dar şi de faptul că, în anii de criză economică, oamenii s-au îndreptat spre o credinţă puternic adaptată, invocând îngeri, zei budişti sau aşezând glastrele prin locuinţe, crezând că aşa vor plăti ratele la bănci sau îşi vor păstra locurile de muncă.
Evident că e greşit modul în care se predă Religia la unele clase. Dar, uite, e greşit până şi modul în care sunt tipărite abecedarele. Ce facem, amânăm clasa întâi sau încercăm să reparăm? Sunt câţiva cretini de profesori de sport arestaţi că se holbau la fetiţele care se schimbau la vestiar, scoatem sportul din şcoli sau îi îndepărtăm pe nenorociţi?
De ce, în loc să spunem din prima „hai să scoatem Religia din şcoli”, nu facem o evaluare mai fermă a profesorilor? De ce nu restructurăm materia? De ce nu căutăm soluţii în loc să îndepărtăm Religia ca pe un rău?
PS Veţi spune că e problema de părinte ca fiicele mele să primească şi o educaţie creştină şi că nimic nu mă împiedică să le-o ofer acasă. Sigur, dar ajungem iar la învăţarea „orală”, din ce am reţinut noi când eram mici. Plus că, fără glumă, noi, cei crescuţi în anii comunismului nu cred că suntem cei mai eficienţi pedagogi în acest domeniu.
PPS Nu o votez pe Monica Macovei din cu totul şi cu totul alte motive decât părerea ei despre Religia în şcoli. Nu o voi vota nici pe Elena Udrea chiar dacă susţine ceva care şi mie mi se pare ok, dar perfectibil. Pur şi simplu, subiectul credinţei nu îmi influenţează votul.

Comentarii via Facebook

comments