Dincolo de toată anecdotica născută după publicarea primelor cablograme ale WikiLeaks, de reacţia provocată de băieţii deschişi la dialog ce au ronţăit pişcoturile ambasadorului, textele date publicităţii până acum conţin multe date concrete despre acţiuni efective ale statului american şi despre operaţiuni mai importante pentru politica externă decât vânzarea unor avioane vechi, asfaltarea unei autostrăzi sau neîncarcerarea unui soldat. Câteva din aceste aspecte aş vrea să vi le explic:
a) Pentru cei mai mulţi dintre cei care au fost la reşedinţa sau biroul ambasadorilor şi au vorbit despre chestiuni cu adevărat delicate e o surpriză că telegramele despre întâlnirile lor sunt catalogate doar ”confidenţial” – echivalentul încadrării româneşti la ”secret de serviciu” – şi mai ales că erau citaţi cu nume, prenume şi funcţie în raport. De fapt, asta e o mare problemă pentru întreaga diplomaţie americană după apariţia primelor documente WikiLeaks. Ambasadorii din mai toate posturile şi-au pierdut sursele, iar cei care încă se mai întâlnesc cu ei nu mai abordează subiecte delicate. E şi logic, chiar dacă în ei se luptă două instincte: pupincurismul datorat unei mari puteri şi instinctul de conservare. Asta e o problemă pe plan mondial. Situaţia are efecte şi la alte diplomaţii decât cea americană, pentru că sursele din toată lumea se întreabă dacă toate ambasadele practică rapoartele atât de complete către centralele lor.
b) Cablogramele despre Romanova, ţara din notele secrete obţinute de la Ambasada SUA la Kiev, dezvăluie două lucruri foarte interesante. Primul e că Ucraina a încercat, în 2007, o operaţiune de intoxicare a aliaţilor noştri privind planuri expansioniste. Aşa cum reiese din 3 telegrame obţinute de WikiLeaks, relaţia noastră cu Ucraina a avut cel puţin 3 faze. În prima s-a încercat intoxicarea aliaţilor noştri privind planuri expansioniste, lansându-se teoria unei noi ţări, Romanova. Principiul era simplu, oricât de incredibilă era gogoriţa cu schimbarea numelui, americanii tot ar fi verificat şi disconfortul în relaţia noastră cu ei era produs. Apoi s-a ajuns la expulzările reciproce de diplomaţi, în perioada cazului ”Zikolov”, iar Ucraina a încercat iar o diversiune, informând SUA că planurile noastre expansioniste includ şi porţiuni din Ungaria, sperând ca americanii să ne pivească mai rezervat date fiind legăturile lor cu o ţară membră a UE. În fine, în 2010, s-a dat mesajul de pace, semn că trecuse criza dintre România şi Ucraina. Interesant este că, pe tot parcursul acestei relaţii, americanii au monitorizat totul, titlurile cablogramelor sugerând că a existat la Departamentul de Stat un dosar al relaţiei noastre cu Ucraina!
c) Nu a reuşit nimeni să ne explice de ce ambasadorul nostru la Cairo, Gheorghe Dumitru, s-a dus la Ambasada SUA de la Bucureşti şi a dat un raport complet asupra vizitei lui Traian Băsescu în Egipt, din februarie 2007. Dacă diplomatul român avea mandat de a-i informa pe aliaţii noştri – şi finanţatorii lui Hosni Mubarak în acelaşi timp – despre rezultatele vizitei, logic ar fi fost ca raportul să fie făcut la reprezentanţa SUA din Cairo, nu la Bucureşti. Logic şi legal în acelaşi timp…
