Author Archives: Alecu Racoviceanu

Jurnal de tătic. Secretele nevestei mele

jurnal 2

Sâmbătă am ieșit să cumpăr câte ceva. Eram singur cu o listă de cumpărături în buzunar și bântuiam pe străzile Oborului. Nu-mi trebuia nimic special, doar chestii fără valoare, despre care ești convins că le ai în casă până chiar ai nevoie de ele și atunci îți dai seama că, de fapt, nu le-ai cumpărat niciodată. Nu le-am cumpărat nici sâmbătă. Până la ușa magazinului, am trecut pe lângă taraba unei florărese.
Mii de flori se îmbulzeau una-ntr-alta pe trotuar, dar parfumul uneia m-a țintuit. Am căutat acul parfumat în carul cu arome și l-am găsit. Câteva fire de chiparos ( știu, măi, tuberoze, că nu toată lumea-i din Obor) reușeau să acopere corul de mirosuri.
Atunci mi-am dat seama. Cu o seară înainte greșisem la un test-quiz cu nevastă-mea. Am cumpărat trei fire și am plecat spre casă, lăsând cumpărăturile pe altă dată. Am intrat și un alt miros m-a izbit. Pastramă! Imediat am înțeles că nu fusesem singurul care și-a dat seama că greșise la test-quiz-ul din seara precedentă.
Ce test-quiz? Și ce legătură are asta cu Jurnalul de tătic?
Păi, are, pentru că fetele noastre, Alecsia și Sofia, sunt deja în vacanță la bunici – să nu spuneți nimănui, dar și noi numărăm zilele până plecăm spre Bucovina sufocată de căpșuni, coacăze și fragi! – și noi ne cam facem de cap. Nu vă gândiți la prostii, vineri seară am jucat rummy.
Cel mai bun prieten al Alecsiei e un coleg de școală. Au fost în aceeași grupă la grădiniță, acum au terminat clasa întâi și tot colegi sunt. În atâția ani, am ajuns și noi, părinții, să fim prieteni. Ba, mai mult, ne-am făcut și o mică tradiție: zornăim pietrele de rummy cam o dată la două săptămâni. Copiii se joacă până cad lați și noi ne lungim la taclale.
Obiceiul ăsta ne-a intrat atât de bine în sânge, că ne-am văzut și acum, când toți copiii ne sunt plecați.
În timpul jocului, discuția a ajuns tot la copii. Din vorbă-n vorbă, mi-am dat seama că nevestele noastre au ajuns să cunoască atât de bine toți cei trei copii, mâncarea, băutura sau culoarea preferate. Silvana parcă mi-a citit gândurile și a pornit un joc:
-Tu știi care e mâncarea mea preferată?
-Ciorbă cu afumătură, am răspuns fără să clipesc. Dar tu știi care e a mea?
-Ăăăă… ceafă cu cartofi prăjiți!
În situații din astea nu are rost să pornești o discuție în contradictoriu. Am dat din cap a aprobare, dar gândul mi-a zburat la o bucată țeapănă de pastramă de oaie!
Prietenii noștri s-au prins și ei în joc, dar în felul lor:
-Auzi – i-a spus ea, lui – tu nu mă întreba nimic, nici măcar ce floare-mi place…
-Liliacul – a spus bietul om, cu o voce timidă – dar și…
-Ba lalelele!
-Lui Alecu îi place liliacul, a intervenit Silvana, ca și cum omul stătea cu un buchet de liliac în mână și nu știa cui să-l ofere, mie sau nevesti-sii. Dar tu știi care e floarea mea preferată? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Iartă-mă, dragă Jurnalule! Și ceva despre fragi, soacre, bujori, fete, căpșuni și neveste

jurnal bujori

Le-am lăsat acolo unde fragii se ascund timizi pe sub frunze și fac vara geloasă strigându-i în față: Noi iubim primăvara!

jurnal 1 1

Și din partea cealaltă a grădinii, căpșunele le răspund, întinse la umbră: Hai, prichindeilor, eliberați ringul, e vremea greilor dulceții!

jurnal 1 2

Când ne-am urcat în mașină, eu și nevastă-mea, aproape plângeam. Pentru aproape o lună lăsam în grija Bucovinei tot ce avem mai de preț. Am ieșit pe poartă și fără a întoarce privirea știam că ne fac toți cu mâna.
În fiecare an pățesc asta, când lăsăm fetele în curtea de povești a bunicilor. La plecare mă îneacă lacrimi, dar după un kilometru, unul dintre noi răsuflă apăsat și rostim aproape simultan:
-Am rămas singuri. O lună…
O să revin la discuția din mașină dintre doi soți care tocmai realizau că urmează o perioadă lungă fără copii și bunici, dar înainte vreau să îmi cer scuze de la cineva foarte drag.
Dragă Jurnalule,
De mai bine de două săptămâni nu m-am mai atins de coperțile tale. Iartă-mă, fie ca pedeapsa-mi să fie uitarea care să mă priveze de amintirile astea! Dar trebuie să mă înțelegi. Înainte de Rusalii, știi tu, vacanța aia mică dinainte de vacanța mare, ne-am așezat totți 4 la masă și am dezbătut o problemă importantă. Îți amintești? Am votat. Fiecare a avut un vot egal, chiar dacă Sofia are 4 ani, Alecsia deja 8, Silvana are gura mare și eu, fiind căsătorit, se poate bănui că votez doar dacă să dau dreptate prin vorbe sau numai cu o mișcare ușoară a capului. Întrebarea pe care trebuia să ne pronunțăm a fost simplă: ”Prelungim vacanța de Rusalii până-n… septembrie?” Ca argumente aveam că, scăzând săptămâna ”Altfel”, fetele mai aveau doar câte 5 zile de final de an.
Nu mai contează ce și cum, cert e că în proporție de 3 la 1 am ales să…
Dragă Jurnalule,
Tu, în locul meu, ai fi stat pe calculator să scrii? Apoi a urmat despărțirea ( pentru că votul, normal, nu se referea și la mine și Silvana) și, te întreb din nou: tu scriai dacă rămâneai singur cu nevasta, după un an de intimitate în 4? Ai fi riscat să citească soacra amintirile tale din perioada asta?
Iartă-mă dragul meu Jurnal,
Dar au urmat zilele de singur acasă. Ai fi riscat să citească soția filele tale de amintiri?
Iată-mă acum, după o lungă pauză, din nou la tastatură.
Să revin la povestea cu soții singuri într-o mașină care umplea de kilometri golul dintre București și Bucovina.
La vreun sfert de oră după ce am plecat, Silvana a deschis vorba:
-Ai văzut? Râdea.
Nu am răspuns imediat. Imaginile încă mă chinuiau. Sofia era ascunsă-n tufa de bujori.
-Mie așa mi s-a părut, că râdea.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Dacă nu tac ce o să fie? Una dintre marile prostii moderne: subiectele TABU. Prostie, servilism, ipocrizie, teamă și comoditate

parintele-justin-parvu-sus-sa-avem-inimile-2009
Foto: petru-voda.ro

N-aș fi scris acest articol dacă un coleg și prieten nu-mi spunea, într-o discuție pe tema luptei ”Elie Wiesel”/”Petru Vodă”, că ”Mai bine o lași așa!” Dragul de el, îmi vrea binele, nu a fost niciun strop de răutate în cuvintele lui. Doar o bună cunoaștere a realităților din România.
Am câteva teme care mă interesează de ceva timp, majoritatea fiind legate de acest neo-stalinism care impune tăcerea politicoasă și corectă pe diverse teme. E auto-cenzura inspirată de teama catalogării de către alții. Sau de teama că vei dezvălui ceva, despre care tu crezi că e corect să fie adus la cunoștință, și că tocmai acest adevăr va declanșa consecințe nebănuite.
Eu am copilărit într-o perioadă în care ”cenzura” și ”auto-cenzura” erau cuvinte urâte de toată lumea. Acum, întoarsă cu fundul spre soare, lumea le iubește și le recomandă și celor care nu i-au cunoscut încă ”binefacerile”.
O astfel de temă este cea a ”Zilei naționale de cinstire a martirilor din închisorile comuniste”. Ea a fost stabilită la 14 mai, printr-o lege inițiată de 26 de liberali (plus vreo 7 neafiliați și un pesedist) și promulgată pe 30 mai anul acesta de președintele Klaus Iohannis. Legea a avut un parcurs prin Parlament ultra-rapid, fiind inițiată la 19 martie și deja este aplicabilă. Bravo lor!
Nu sunt fan al niciunei puteri, dar ideea m-a bucurat, mai ales după ce am aflat că a fost aleasă în pomenirea nopții de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestați sau dați în urmărire (și încarcerați în săptămânile următoare) între 10.000 și 15.000 de tineri. Cifrele istoricilor se contrazic, dar niciunul nu coboară cifra dramei sub 10.000!
Aceia au fost martiri ai credinței, în țară și Dumnezeu, elite ale unui spirit pe care-l văd ofilindu-se, în aplauzele unor indivizi care nu propun în loc decât sfatul de a ”gândi pozitiv”.
Bucuria de a vedea comemorată acea zi neagră din istorie măcar în scriptele oficiale pare acum amenințată.
De cine? De noi, de români. Urmează să vedem dacă lucrurile vor lua o întorsătură proastă. Eu, de felul meu, sunt mai prăpăstios, dar să dea Dumnezeu să n-am dreptate!
Ziua aleasă este una care comemorează arestarea preponderent a militanților naționaliști creștini. Așa a fost să fie! Un gulag încăpător peste seamă cum a fost cel din România avea să înghită oameni de toate etniile, convingerile politice sau credințele, dar soarta celor arestați în acea noapte amintește de poveștile martirilor de la începutul creștinismului.
Câteva dintre poveștile acestor oameni care au refuzat eliberarea în schimbul renunțării la credința strămoșească sunt înălțătoare pentru oameni din generația mea, dar ele pot părea prostești celor care astăzi își râd de orice ține de trecut.
De unde vine amenințarea? Explicația e istorică, nu caut mult și o ofer de pe siteul Memorialului Sighet, dintr-un text al lui Romulus Rusan: ” la 15 mai 1948 au fost arestaţi câteva mii de membri ai „Frăţiilor de Cruce”, organizaţie naţionalistă de tineri, care se revendica de la „Garda de Fier”, desfiinţată în 1941.”
Știau inițiatorii acest lucru pe care , repet, l-am citat în grabă de pe un site credibil, dar se găsește în orice lucrare despre acele vremuri? Îmi place să cred că da, dar nu mă amăgesc foarte tare.
Mai mult, în expunerea de motive a legii sunt amintite câteva dintre numele celor care au căzut victime ororilor din mai 1948. Două nume atrag atenția, măcar pentru că le-au văzut toți în disputele din ultimii ani produse de sesizările și reclamațiile influentului și temutului Institut Național de Studiere a Holocaustului din România ”Elie Wiesel”. Este vorba de Radu Gyr și Mircea Vulcănescu, personalități din cauza cărora Institutul a reclamat la poliție până și un biet producător de tricouri (cazul ”Legende Vii”). Cine își putea închipui că nu vor reacționa la o Lege?
Și totuși, în martie, când a fost inițiat proiectul, nu a apărut nicio reacție. Nici în 30 mai, când a fost promulgat. Abia în 6 iunie, Institutul postează un mesaj de ”consternare”. Foarte cuminți, față de alte atitudini, din trecut!
Ce înseamnă toate acestea? Poate că niște politicieni au făcut o lege în care cred, fără să le pese de consternarea unuia sau altuia, păstrând în minte doar lecția frumoasă dată de înaintași. Asta ar fi – în opinia mea – varianta ideală.
Totuși sunt unele semne de întrebare. De exemplu, un citat din arhimandritul Justin Pârvu – personalitate pentru care Institutul a dus lupte acerbe pentru a nu fi omagiat public – este reprodus în expunerea de motive fără a se cita numele celui care a rostit cuvintele! A existat o reținere și ea vine clar din studierea arhivei atacurilor și contra-atacurilor pe această temă, a apartenenței duhovnicului la Mișcarea Legionară.
Se vor limita cei de la ”Elie Wiesel” doar la mesajul din 6 iunie, înghițind gălușca promulgării unei Legi care comemorează arestarea unor personalități care îi irită? E greu de crezut și, dacă da, atunci promovarea și promulgarea acestei legi este prima dovadă că suntem capabili să ne gestionăm Istoria, fără lecții de la alții.
Fie că au inițiat legea și apoi au votat-o fără să știe adâncile ei semnificații fie că au ales bărbătește să riște un scandal și și-au dus ideile până la capăt, eu salut promulgarea ei. Acei oameni – ”generația 1948”, cum îi numea cineva – au păstrat vie scânteia românismului, în cei mai urâți ani. Simplul fapt că acum unii consideră că nu mai e nevoie de acea scânteie nu-mi poate schimba sentimentele.
-Mie mi se pare că e cea mai interesantă victorie din ultimii ani!
Asta i-am spus prietenului și colegului meu, într-o discuție telefonică, joi seara. Ba chiar am continuat:
-Eu aș titra: ”O înfrângere a Institutului Elie Wiesel”…
-Da nu mai bine nu titrezi nimic? Las-o așa, că e bine! Îi zgândărești aiurea!
Ne-am salutat, ne-am promis că ne vedem curând, dar am rămas cu un gust amar. Adică nu e ok nici măcar să saluți, în cunoștință de cauză, faptul că niște autentici martiri creștini sunt comemorați de țara ta? (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Jurnal de tătic. Păcălirea soacrei. Pe roluri!

Când telefonul sună la 6.00, doar două cuvinte îți trec prin minte. Poliția? Soacra? Răspunsul îl găsiți în povestioara care urmează…

jurnal 90 1

Mulți m-au întrebat în ultimele două săptămâni ce s-a întâmplat cu ochelarii Sofiei. Acum ceva timp îi purta, dar, de mai bine de două săptămâni, intelectualul accesoriu a dispărut. Ca la orice enigmă, soluția cea mai simplă este cea reală. Adevărul este că i-am pierdut. Sau asta am crezut până acum, că ne-am dovedit neputincioși în fața neatenției și ochelarii au intrat în pământ. Acum știu un al doilea adevăr! Mai crunt!
Am fost, toți maturii din casă, victimele unei conspirații.
Sofiei nu îi place să poarte ochelarii. Cărui copil îi place? Dimineața, când pleca la grădi, se prefăcea că-i uită și alergam după ea, în ultimul moment, să-i fixăm pe fața care se ferea de parcă o ardeau!
Am încercat toate ”rețetele”. O lăudam, i-am băgat-o pe aia cu ”Semeni cu Tati” (în fine, poate că asta nu a fost cea mai bună treabă), am căutat poze cu dive din toată lumea care poartă ochelari. Și n-o mințeam, mie chiar mi se pare că – și cu ochelari și fără – e una dintre cele două cele mai frumoase fete din lume. Și mă știți că nu sunt subiectiv pe tema asta!
În toate demersurile de a o convinge să poarte ochelarii, Alecsia părea să ne ajute cât poate ea de mult. În fraza asta e un cuvânt cheie: PĂREA. Alecsia ne ajută de multe ori în formarea Sofiei. Ca soră mai mare, Alecsia o învață poezii, cântece, repetă cu ea rolurile pe care Sof le are la serbări. Doamne, cât de dulci erau când repetau împreună ”Eu sunt zâna cea mai mică, mică-mică, frumușică”!
La sfârșitul vacanței de 1 mai, când ne pregăteam toți 4 să părăsim casa bunicilor, în mijlocul holului erau câteva zeci de genți, pline cu lucruri pe care le cărasem de pomană de la București până-n inima Bucovinei și acum trebuia să le ducem înapoi, pentru că nu puteam supraviețui fără ele în tumultul marelui oraș.
Silvana și cu mine calculam cam câte mașini ne-ar mai trebui ca să le urcăm pe toate, socrii erau pleoștiți că le luam nepoatele, iar Sofia și Alecsia făceau exact la ce te aștepți când printre picioare ți se învârt fără rost o fetiță de 8 ani și una de 4.
La un moment dat, vocea soacră-mii a devenit din melancolică ostășească:
-Hai, Sofia, ia-ți ochelarii și mergeți la mașină!
De obicei ordinele astea se execută instant, dar acum, o oră mai târziu, toți șase răsturnasem casa cu fundul ei bucovinean în sus. Am căutat până și în cele mai nebănuite locuri din casă, șopron, grădină sau în magazia de lemne. Nici cotețul cățelului vecinilor nu a scăpat. Ochelarii au dispărut ca și cum îi înghițise pământul!
Am plecat nervoși, promițându-ne unii altora că data viitoare vom fi mai atenți.
Au trecut zilele și, într-o dimineață, pe la 6.00, a sunat telefonul. În general, când telefonul sună înaintea ceasului, îți trec prin minte doar două cuvinte: Poliția? Soacră-mea?
Nu era Poliția. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Despre Yodel, tradiții, diversitate, politică și mândruța cowboy-ului. Eurovision 2017

editorial 14 mai
Sursa foto: pagina TVR

Una dintre surprizele votului juriilor din țările europene pentru piesa noastră – Yodel It, cu Ilinca și Alex Florea – este că niciuna dintre țările pentru care muzica yodel reprezintă tradiție ( Elveția, Germania și Austria) nu a acordat nici măcar un punct melodiei românești.
Sunt mai multe posibile explicații. Prima ar fi mult prea tehnică și nu cred că a contat, atenția pe istoria tehnicilor vocale nemaifiind de mult un punct tare al membrilor juriilor internaționale.
Practic, melodia, deși e prezentată la un concurs european și folosește un stil de interpretare cu rădăcini în munții Europei, e tributară unui stil de yodel puternic diferit. Ilinca folosește yodelul american, din celebrii Munți Stâncoși, importat din Elveția, dar prelucrat în secolele trecute. Îl recunoașteți dacă ascultați interpreți de western ca Slim Clark sau – dacă e să mergem chiar la vocea pe care Ilinca o imită – Patsy Montana.
Dar, repet, nu cred că juriile din Elveția sau Germania au sesizat asta și au spus: ”Ah, ăsta nu e yodel european! Nu-i dăm puncte!” De mult tehnica nu mai are valoare în puncte pentru Eurovision.
La sfârșitul acestui material veți găsi ceva din tehnicile de yodel american, doar așa, de palmares.
Al doilea motiv (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Jurnal de tătic. ”Supozitul” pe gospodărie

jurnal 96

-Tati, ce e aia ”impozit”?
Orice părinte știe că, oricât ți-ai păzi copilul, tot ajunge să afle cuvintele urâte. Fie că descrie anatomia în cel mai golănesc argou, fie te trezești că spune prin casă ”impozite”, ”taxe” sau mai știu eu ce vorbă care deranjează. La 8 ani, Alecsia a auzit multe cuvinte de acest fel, de la colegii de școală, de pe stradă. Cât poți s-o păzești!
-Impozit înseamnă banii pe care îi câștigă mami și tati, dar nu mai vin cu ei acasă. Îi dai statului să facă borș cu ei! Ăăă, nu, să facă școli, grădinițe, parcuri sau ce-or mai face cu ei.
-Aha…
Nu părea să înțeleagă. De obicei nu insist pe teme din astea care spulberă inocența din ochii lor de îngeri, dar acum am mai adăugat:
-Vezi tu, câștigi, să zicem, 3 lei. Statul ia 2 și tu vii acasă cu 1.
-Aha, adică avem un leu!
-Da, avem un leu.
-Și ce facem cu el?
Discuția nu derapa, dar Silvana a ridicat ochii din telefonul pe care-l chinuia pe Facebook și s-a băgat în seamă, ca orice mamă când e o discuție tată-fiică:
-Luăm haine, mâncare… (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Hoața de vise!

-Ți-am furat viseleeeeeeeeeee!
Nimic nu se compară cu trezitul, taman din miezul somnului de frumusețe, în țipătul de acvilă nervoasă al Sofiei și cu perna trasă brusc de sub cap. Capul se izbește de saltea și, dacă a rămas în el ceva nezguduit, resturile de creier zboară în mii de cioburi, ca și cum strigătul e un glonț care spulberă o sticlă goală.
Când am reușit să deschid ochii, Sofia stătea între mine și soarele care dizolvase fereastra. Smocul ei auriu strălucea ca o aură. Râdea de nu mai putea, cu perna mea ținută strâns, la piept.
”Ți-am furat visele!” Cuvintele astea tot îmi sunau mai bine decât oricare urare de dimineață pe care am auzit-o vreodată.
M-am așezat pe marginea patului și ii-am spus:
-Și ce-o să faci tu cu visele mele? Nu-ți trebuie la nimic!
-Dorm cu ele în brațe!

jurnal 95

PS Sofia are de predat un proiect la grădiniță, ”Fantezie și culoare”! La puțin peste 4 ani!
Nu am mai făcut ca la lucrarea despre Primăvară, când am uitat de tema ei – povestea asta o aveți AICI. Acum, cu o săptămână înainte de predare, știam toți că face un copac.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Așa nu mai merge, o dăm pe Sofia!

Uneori mă uit la câte o floare și cad pe gânduri.

jurnal 94

-Dau un bănuț pentru gândurile tale!
Jocul ăsta al copilăriei Alecsiei ne face pe amândoi să zâmbim. Pe vremuri – parcă a trecut o veșnicie, dar asta se întâmpla acum 3-4 ani – eu îi spuneam că-i dau tainul pentru a pătrunde în gândurile ei, de zână. Negociam ”la sânge” și, până la urmă, dădeam, peste bănuțul prăpădit promis, pupici, păpuși sau Luna de pe cer. Când se îndestula din promisiuni, ceda și-mi spunea… Eh na, doar nu o să vă spun secretele pe care Alecsia mi le împărtășea când avea 4 ani!
Acum Alecsia a crescut, are 8 ani, dar uneori, când mă vede îngândurat, se bagă în sufletul meu și-mi spune:
-Dau un bănuț pentru gândurile tale!
Și de aici jocul decurge mereu la fel. Eu spun:
-Păi, dă-mi bănuțul!
Întind mâna și aștept bănuțul. Alecsia se încruntă, se preface încurcată și apoi rostește, cu glas mieros:
-Tati, mă poți împrumuta cu un bănuț?
-Sigur!
Bag mâna în buzunar, scot un ban – de preferat bancnotă – și îl întind. Ea îl ia și, brusc, se înveselește, ca și cum cel mai mare urs din pădure tocmai a căzut în capcana ei:
-Tati, ține-ți gândurile, că m-am răzgândit, nu îți mai dau un bănuț pe ele!
Și dispare, precum o petală de vișin în fântână. Iar eu – cu banii luați – încep să râd, pentru că gândurile oricum au zburat și ele.

jurnal 94 2

PS
Drumul de Humor la București e lung, mai ales că farmecul dispărut al vacanței adaugă zeci, sute, mii de kilometri. Suntem pleoștiți toți patru în mașină și Silvana a vrut să ne învesească făcând planuri de viitor:
-În toamnă, o dăm și pe Sofia la balet! Gata, face 5 ani și o dăm!
Doar o mamă poate să creadă că un tată și două fete pot fi înveseliți cu planuri legate de perioada școlii, când ei sunt amărâți că se încheie vacanța de primăvară iar cea de vară pare că e la mii de ani lumină distanță!
-Dacă nu îi place la balet, o dăm la dansuri. Ceva trebuie să îi placă!
Când pleci, în mai, din Bucovina spre Bărăgan, parcă faci o radiografie primăverii. Pornești de unde liliacul abia înflorește și treci printre câmpurile de rapiță mirosind a miere, ca apoi să te oprești unde deja castanii sunt plini de sfeșnice alb-gălbui. Toate aceste parfumuri colorate fac și mai greu de suportat imaginea toamnei apăsătoare când încep fetele școala sau grădinița. Deodată Sofia a izbucnit în plâns:
-Mamiii, nu mă da la nimeni! O să fiu cuminte, dar nu mă da! Eu vreau să stau cu voi!
Nu înțelegea, săraca, de ce rădeam toți trei, iar Alecsia a luat-o-n brațe și a pupat-o:
-Nu te dăm, Sofia, mergem amândouă la balet! Nu Mami?
-Mergem toate trei!
Sincer, pe moment, m-am simțit puțin exclus, dar nici nu cred că locul meu ar fi la școala de balet…

Foto Alex Mazilu

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Acum 4 ani și 6 luni era sâmbătă

Nu știu de câte ori îi vine sufletului unui bărbat să facă poezii. De trei ori sigur, când inima îi tresare la prima iubire, când suferă prima oară și când Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru întâia oară…

jurnal 93

În rest, poezia se dizolvă în diferite proporții în viața de zi cu zi, în funcție de cât de visător e bărbatul respectiv. Problema noastră, a bărbaților, este că femeile din viața noastră simt slăbiciunea asta și o exploatează cât pot ele de mult. Aș vrea să spun ”sau cât de mult le permitem noi”, dar mi-e teamă că aș fi în eroare.
Evident, că, în funcție de momentul poetic în care te afli, femeia care-ți inspiră versurile și strofele poate să-ți ceară cele mai diverse și bizare lucruri. De la ”luna de pe cer” la ”dispari din viața mea”, bărbatul e învățat, de la Păcatul Originar încoace, să ofere ce i se cere și să privească stelele, râurile sau norii și să stoarcă din sufletu-i tot mai împietrit un ”Frumoasa mea cu ochii verzi, ca două mistice smaralde” sau măcar un ”Te iubesc și te ador ca pe-un pui de curcă chior”. Gusturile nu se discută în materie de versificație. Gestul contează.
Eu am trecut de primele etape și am ajuns acum, după ce am dăruit mai multe ”lune de pe cer” decât pot imagina scriitorii de sf-uri, să dăruiesc… jeleuri.
Și dăruiesc jeleuri, înfruntând pericole mari. La prima iubire îmi imaginam cum aș putea înfrunta un balaur cu 7 capete și aș fi murit cu paloșul în mână doar ca să smulg un zâmbet de pe buzele la care tânjeam. Acum mă înfior la gândul că m-ar putea prinde soacră-mea că le dau jeleuri fetelor.
Habar n-am cum au ajuns nevastă-mea și soacră-mea la concluzia că puține lucruri le fac mai rău fetelor decât jeleurile. Nu spun că or fi bune, dar nici nu cred că sunt cianură pură. Plus că eu sunt de părere că mâncăm la prostii fără să avem habar încât un rabat de câteva grame colorate de la regulile de siguranță alimentară nu înseamnă moarte sigură.
Normal, de când au aflat că le sunt interzise, fetele au făcut o fixație pentru jeleuri. Ba chiar și eu am făcut o fixație pentru ele, parcă ideea de ”fruct oprit” îmi dă un fior aparte când iau un ursuleț strălucitor din pungă și-l înghit repede, după ce l-am dus palmat la gură.
Vă mărturisesc asta doar vouă, cititori fideli ai acestui Jurnal, dar acasă nimeni nu pare să mă suspecteze că, sub aparența seriozității pe care ți-o dau chelia și ochelarii stă un tip care ascunde râme tăvălite prin zahăr ars sau fluturi galbeni, cu gust de banane! Toți din casă, dar cu două excepții, Sofia și Alecsia.
Ele știu exact că sunt în a treia fază a poeziei masculine, despre care vă vorbeam la începutul acestei file, și exploatează asta cât pot de mult.
Sofia inventează cele mai dulci scheme ca să scoată din rezerva mea secretă vreun delfin translucid.
Uneori, vine la mine și mă îmbrățișează, de mă topesc precum un urs făcut din sirop de zmeură și uitat pe calorifer. În timp ce are fața lipită de brațul meu, îmi șoptește:
-Tati, te iubesc!
Invariabil răspund: ”Și eu!” Apoi închid ochii, așteptând cuvintele care urmează implacabil, dureroase și dulci, ca și cum te lovește-n cap un panou dărâmat de vântul binefăcător de primăvară:
-Îmi dai un jeleu?
Îi dau.
-Dar rămâne secretul nostru! Să nu-i spui lui Mami…
Parcă mai era nevoie de mențiunea asta! Tocmai mă pregăteam să-i spun același lucru:
-Nu-i spun. Dar nici tu să nu spui.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Iepurașul vine și la părinții care n-au fost cuminți în post

Ninge ca și cum Pământul, rușinat de prea grabnica împreunare cu Primăvara, și-a tras peste el ditamai cămeșoaica albă. Noi ne-am ascuns prin casă, fiecare cu telefonul, tableta sau cartea sa de colorat. Stăm separați unii de alții, sperând să iasă soarele și să revenim la sentimente mai bune. Deocamdată, de unde stăm fiecare nu vedem decât câte un petec de Bucovină, mare cât gaura lăsată pe geamuri de aburii din casă. Vedem câte o zambilă care luptă să țină sus stindardul mov în fața invaziei albe sau un ciorchine de muguri de liliac care zadarnic încearcă să spună viscolului că e aprilie, că e vremea să înflorească.
Cel care mi-a amintit că acum cinci ani Paștele a căzut tot pe la mijlocul lunii aprilie a fost Facebook-ul. Printre amintirile de atunci erau câteva poze, mai toate umbrite de nori, trădând frigul și umezeala ultimei bătălii pe care în fiecare an primăvara o câștigă cu iarna, eliberând de sub vraja ei albă ultima palmă de pământ, Bucovina.
În pozele de atunci am mai observat ceva.

jurnal 92

În imagini era un singur copil, jucându-se prin împărăția bunicilor, Alecsia mică. Am zâmbit, revăzând-o, dar nu m-am putut opri să nu mă mir că în nicio fotografie nu apărea Sofia.
Nu-i poți cere unui părinte să mai știe cum ar fi lumea fără copiii săi! Așa că mi-a luat ceva timp până mi-am dat seama de ce nu apărea Sof în poze: pentru că nu exista!
Tot uitându-mă-n albumul de amintiri mi-am dat seama de încă un lucru: Sofia era și nu era în poze. Adică nu se vedea, nu-i apare pe undeva smocul palmier sau zâmbetul de zână pusă pe escrocherii sentimentale, dar umbra ei era acolo. Ne făcea să zâmbim, să nu observăm norii a ploaie sau chiar să râdem când câte o pală de vânt scutura floarea de vișin și fructul nenăscut murea sub ochii noștri.
Râdeam toți nu doar pentru că era vacanță sau pentru că știam că zbaterile iernii sunt zadarnice în aprilie, ci și pentru că în vacanța aia aveam să aflăm o veste mare.
A fost înainte sau după Noaptea Învierii? Nu mai știu, țin minte doar că era frig, că multe flori se lăsaseră fraierite de câteva raze de soare apărute la sfârșitul lui martie și că, într-o dimineață, Silvana mi-a spus calmă: ”Vom mai avea un copil!”
Mii de sentimente s-au amestecat în câteva zeci de secunde, de la spaimă la bucurie. Nu îmi mai sunt foarte clare multe dintre ele, poate cu excepția câtorva.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment